Victor Negrescu, Ministru pentru Afaceri Europene, demisionează

Opinia Cititorului ( 3 )

1. 1.  Nimic nou
   (mesaj trimis de Conex în data de 10.11.2018, 18:59)

   Un incompetent, bleah

   2.  fără titlu
   (mesaj trimis de Salomeea în data de 11.11.2018, 14:13)

   Nu e adevarat!Era doar prea tanar si entuziast!..Greseala dansului a fost ca nu a lucrat si cu cei mai in varsta, mai intelepti ca sa obtina sprijinul politic necesar!

   3.  concepte integratoare- pt reflectie Sibiu
   (mesaj trimis de Salomeea Romanescu în data de 11.11.2018, 23:52)

   Acest articol intruduce concepte integratoare precum cel al securităţii umane şi cel al dezvoltării durabile şi instrumente de luare a deciziei, cum este guvernanţa globală umanistă, ca posibile soluţii de ordin teoretic pentru democratizarea procesului de geoguvernanţă.

   Geoguvernanţa este definită ca un nou tip al relaţiei dintre marile puteri vestice şi dintre actorii capitalişti transnaţionali, în accepţia autoarei acestui articol. In acest caz axa geopoliticii va trece din domeniul balanţei puterii, stabilitate, autoapărarea, sfere de influenţă în alianţele pieţelor globale care privesc competitivitatea, fluxul de capital, expansiunea comerţului, coordonarea mecanismului de piaţă a muncii 

   Key words:geo-governance, humaine global governance, sustainable development, alliances of global market, competitiveness, capital flow, trade expansion, balance of power, stability, auto-defence, sphere of influence. 

   Cuvinte cheie: geoguvernanţă, .guvernanţa globală umanistă, dezvoltare durabilă, alianţele pieţelor globale, competitivitatea, fluxul de capital, expansiunea comerţului, autoapărarea, sfere de influenţă balanţa puterii.  

    

   1.Introducere 

   Î ntrebarea principală a articolului este dacă România ar putea să promoveze acest proiect al guvernanței globale umaniste în 2019, când va deține președintia Consiliului de Miniștri al Uniunii Europene. 

   Aceast articol cuprinde trei capitole: primul introductiv prezintă tipurile ignorate de ameninţări care demonstrează influenţele economice asupra revoltelor populare şi legătura dintre globalizare şi integrare europeană, al doilea introduce oportunităţile comune extinderii Uniunii Europene către Ţările Europei Centrale şi de Est şi al treilea face propuneri pentru o paradigmă a cooperării, punct de pornire pentru un nou model al guvernanţei umaniste globale. Toate aceste trei capitole prezintă problemele dintr-o perspectivă feminină: noua paradigmă a Securităţii Umane luând în considerare tipurile de ameninţări ignorate, oportunitatea unei relaţii de cooperare pentru a face faţă provocărilor comune importante pentru toţi actorii implicaţi pe plan european, guvernanţa umanistă pentru dezvoltare durabilă. 

   Această primă secţiune a primului capitol evaluează modul în care schimbarea structurală la nivelul sistemului internaţional, precum globalizarea şi sfârşitul Războiului Rece are impact asupra Agendei Securităţii, prin căutarea tuturor tipurilor de ameninţări ignorate legate de securitate în Europa de după Războiul Rece, din punct de vedere feminist: foamete, boli, analfabetism, abuz de persoane şi exploatare, poluare a aerului şi a apei, schimbări climatice şi, în special, şomaj. Astfel conceptul comprehensiv al securităţii reprezintă o mare provocare pentru state şi alte instituţii existente. Acest tip de provocare constă într-o nouă legătură între ameninţările politice, de securitate şi economice care au schimbat capacitatea statului de a percepe şi a răspunde noilor tipuri de provocări şi nevoile pentru acţiune de pe o parte şi în provocarea instituţională legată de competenţa instituţiilor existente pentru acţiune internaţională pe de altă parte şi, în sfârşit, pentru potenţialul de coordonare între state şi alte forţe non-statale (transnaţionale şi subnaţionale). 

   Prima secţiune explică, de asemenea, legătura dintre Integrare şi Globalizare, prin avertizarea privind impactul prezent şi viitor al integrării asupra sărăcimii majorităţii Ţărilor din Europa Centrală şi de Est. O analiză a schimbărilor şi provocărilor pentru extinderea europeană nu este un scop în sine, este o cale utilă de înţelegere a lumii sociale şi politice într-o gramsciană percepţie feministă, care produce o societate mai “feminină” şi un nou model de guvernanţă prin adaptarea emergentei geoguvernanţe pentru realizarea (respectarea) drepturilor omului.  

   Geoguvernanţa este un termen nou introdus de acest articol, concept ce încearcă să facă legătura între conceptul de guvernanţă promovat de Uniunea Europeană şi conceptul de geopolitică, în cadrul relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Ţările din Europa Centrală şi de Răsărit, după prăbuşirea ordinii internaţionale din 89/90, atunci când s-au ridicat mai multe probleme complexe, importante şi în acelaşi timp controversate privind relaţiile externe ale UE, şi anume extenderea Uniunea Europeană prin includerea ţărilor Central şi Est Europene. Această primă extindere înspre Europa de Est a Uniunii Europene a devenit cunoscută drept ½Reunificarea Continentului European½. 

   Perspectiva guvernanţei se bazează atât pe Relaţii Internaţionale cât şi pe politica comparată, şi consideră că Uniunea Europeană nu este nici organizaţie internaţională, nici un sistem politic intern, ci un sistem nou apărut de guvernanţă fără guvern. 

   Cei mai radicali teoreticieni consideră că guvernele nu au cunoştinţele şi informaţiile necesare pentru a rezolva problemele economice şi sociale complexe, guvernanţa fiind definită ca interacţiune dintre actorii publici şi privaţi. 

   Guvernanţa multistratificată se concentrează pe aspectele teritoriale ale guvernanţei în Europa, asemenea federalismului. Spre deosebire de literatura federalistă, cercetătorii din domeniul guvernanţei stratificate sunt preocupaţi nu numai de distribuţia autorităţii între statul naţional şi Uniunea Europeană, ci în general de transferul de autoritate de la guvernele naţionale către actorii supranaţionali şi subnaţionali .  

   Geoguvernanţa în spaţiul european reprezentă actorii multinaţionali agregaţi la nivel european, în cadrul European Round Table of Industrialists, în coaliţie cu marile puteri maritime şi continentale - constituind puterea hard, sau societatea politică. 

   Democratizarea geoguvernanţei implică o largă participare la procesul decizional a altor categorii de actori: puterea în stat, ca un balansor între cele două coaliţii în formare, cea a puterii hard şi cea a puterii soft, cea din urmă reprezentată de puterea socială, aşa numita societate civilă. 

   Este necesar a se face trecerea de la geopolitică la guvernanţă umanistă, la nivel de discurs teoretic.  

   Mai întâi aş dori să prezint în continuare felul cum este descrisă geopolitica. 

   Geopolitica este descrisă ca fiind o concepţie generală care ia în calcul şi analizează acţiunile tuturor actorilor prezenţi pe scena internaţională. Sfârşitul războiului rece a avut printre consecinţe, -deloc paradoxal, o creştere a succesului termenului de geopolitică şi a preocupărilor de geopolitică. 

   De-a lungul istoriei marile puteri terestre au personificat regimurile tiranice, iar cele maritime, mai mobile şi cu orizonturi mai largi, pe cele democratice. De aceea specialiştii în geopolitică au intuit că realizarea unui proiect de făurire a Europei Unite, fie şi pe etape sau pe anumite spaţii la început – era o operă pe cât de grandioasă, pe atât de dificilă, care nu era de conceput decât într-un context internaţional determinat şi controlat de marile puteri democratice ale lumii. 

   Vom continua încercând să răspundem la întrebarea care este relaţia dintre aceste trei procese simultane în majoritatea Ţărilor din Europa Centrală şi de Est: procesul de transformare multinivel şi multidimensional, procesul integrării în Uniunea Europeană iar ambele procese se întâmplă în contextul larg al procesului Globalizării. Toate aceste macro-procese sunt strâns legate şi este dificil sau chiar imposibil de distins în mod clar transformarea, europenizarea şi procesele globale şi impactul lor asupra economiilor şi societăţilor ţărilor în tranziţie, deoarece nu avem o abordare teoretică care să fie capabilă să explice această simultaneitate. Această impotenţă este determinată mai ales de faptul că teoriile existente ale integrării sunt limitate. 

   Presupunem faptul că dacă am dori să găsim soluţii în viaţa reală ar trebui să găsim, de asemenea, la nivel teoretic, luând în considerare puterea ideii pentru schimbare. Avem nevoie de o nouă teorie a integrării, ca un instrument util pentru generarea de modele alternative de guvernanţă adecvate realităţii integrării europene. Avem nevoie de o nouă teorie deoarece cele vechi sunt limitate şi nu sunt capabile să explice realitatea. 

   În ciuda dominării continue a statelor naţionale, corporaţiile multinaţionale, organizaţiile internaţionale şi instituţiile supranaţionale, suis-generis, precum Uniunea Europeană, îşi împart scena politicii globale afectată de dezvoltarea economică şi politică combinată cu schimbările tehnologice. Nepriceperea guvernelor în a administra problemele survenite din tranzacţiile transnaţionale necesită cooperare chiar cu preţul pierderii autonomiei. Ţările Europei Centrale şi de Răsărit nu au reuşit să garanteze securitate comprehensivă şi în special securitate umană şi dezvoltarea durabilă. Şi din această cauză priorităţile lor pe termen lung privind politica externă, au fost să completeze acest vid de securitate, prin regimul Politicii Externe şi de Securitate Comună al Uniunii Europene şi prin integrare în structurile Uniunii Europene, potenţialitate pentru un joc câştig-câştig, în schimbul scenariului jocului cu suma nulă.  

   Vom demonstra, de asemenea, faptul că suveranitatea statului şi suveranitatea personală sunt doar mituri deoarece, în realitate, corporaţiile multinaţionale nu sunt subordonate statelor şi organizaţiilor internaţionale sau supranaţionale suis-generis precum Uniunea Europeană. Legile supranaţionale au autoritate superioară celor naţionale în cadrul procesului de europenizare, tocmai din această cauză aceste state nu pot determina propriile lor politici în domenii ce ţin de competenţa exclusivă a Comisiei Europene sau partajată. Aceşti actori non-statali au interese diferite, politicile publice au mai puţină importanţă deoarece ei operează în cadrul domeniului societal şi dincolo de controlul direct al statului. Vom recapitula, în această secţiune, teoriile existente ale integrării punctând limitele acestora. 

   Neofuncţionalismul explică Integrarea europeană printr-un accent pe dinamicile interne ale politicilor europene, spill-over, din diferite sectoare ale economiei către sectorul politic. Structura mai largă situată în cadrul integrării europene este complet ignorată. Este imposibil de luat în considerare schimbarea structurală precum globalizarea şi sfârşitul Războiului Rece. 

   În contrast cu neo-funcţionalismul, în care se accentuează importanţa grupurilor non-guvernamentale de interese în procesul integrării europene, inter-guvernamentalismul consideră structura internaţională un sistem anarhic în care doar statele sunt actori importanţi. Această abordare argumentează faptul că statele continuă politicile raţionaliste ale maximizării puterii şi securităţii cu scopul de a asigura supravieţuirea acestora în absenţa unei puteri centrale la nivel internaţional.  

   Inter-guvernamentalismul liberal pune accentul predominant pe state ca principali actori în relaţiile internaţionale, neglijând puterea ideilor şi a actorilor internaţionali ca forţe independente în spatele integrării. Comportamentul companiilor transnaţionale după 1980 în Uniunea Europeană este interpretat ca o adaptare raţională a angajamentului interguvernamental, în timp ce implicarea politică şi ideile companiilor transnaţionale sunt considerate rezultat al revendicărilor interguvernamentale, dar nu ca forţă independentă.  

   Alternativa Neo-Gramsciană dă un alt răspuns acestui comportament, arătând rolul şi puterea influenţei şi controlului acestui capital transnaţional şi a actorilor financiari la nivel european, fiind o teorie critică care încearcă să explice schimbarea şi care tratează natura umană şi toate structurile, incluzând sistemul internaţional ca produs al istoriei şi implicit subiect consecvent al schimbării. 

   Revigorarea integrării europene din mijlocul deceniului 80 a reconciliat integrarea cu globalizarea. Cum a fost posibil? Răspunsul este, evident, simplu, aceleaşi facţiuni transnaţionale ale capitalului care sunt în spatele integrării europene sunt componente ale unui larg bloc istoric transnaţional, care lucrează în cadrul unui profil înalt, care includ, de asemenea, organizaţii private precum Bilderberg, Comisia Trilaterală şi Masa Europeană Rotundă a Industriaşilor (ERT) care reprezintă grupul de lobby pentru primele. Acest bloc a generat idei, instituţii şi capabilităţi materiale pentru o schimbare globală, noi forme ale neoliberalismului statelor. Acest bloc a fost cel care a influenţat dezvoltarea integrării europene făcând-o compatibilă cu globalizarea, nu opusă acesteia. Este corect să fim de acord cu Robert Cox atunci când afirmă că sarcinile pentru schimbarea Ordinii Mondiale încep cu eforturi laborioase de construire a unui nou bloc istoric, iar studiul va încerca să analizeze potenţialitatea unei astfel de posibilităţi în Europa, de după Războiul Rece.  

   Schimbarea polarităţii sistemului internaţional după Războiul Rece reflectă dezvoltarea unor variabile structurale noi ca rezultate ale tendinţelor care ajută la revizuirea entităţilor instituţionale, precum Uniunea Europeană si politicile statelor. Nu toate elementele schimbării sunt cauze ale conflictelor deoarece nu polaritatea ci polarizarea poate conduce la situaţii de conflict. Nu există încă indiciu că un asemenea proces se va întâmpla în subsistemul european, dar situaţiile viitoare nu sunt predictibile. Astfel aceast studiu va încerca să analizeze potenţiala polarizare în Europa, ca un produs al dorinţei de schimbare a perdanţilor care reprezintă puterea socială a procesului de integrare europeană, cu cele trei aspecte: finalitate, integrare pe verticală şi extindere, proces care este condus de forţele transnaţionale ale globalizării, care sunt de fapt câştigătorii reali.  

   Ce este important de observat este faptul că statele devin o “curea de transmisie“ de la nivel global la nivel economic naţional “subminând suveranitatea şi autonomia în toate aspectele securităţii”. Acest fenomen „poate fi numit internaţionalizarea statului”, conform lui Robert Cox. Acest fenomen a creat aşa-numita fractură socială, motor al conflictelor globalizării.  

   Legat de această fractură socială a Globalizării şi extinderii europene către Tările din Europa Centrală şi de Răsărit, ar trebui să începem analiza proiectului hegemonic care se derulează, a sintezei neoliberalismului încetăţenit, destinat unificării actorilor capitalişti transnaţionali (TNC-s) Aceasta include scopul social care sprijină Ordinea Europeană emergentă. Compromisul de la Maastricht reflectă creşterea graduală a ceea ce poate fi numit un neoliberalism încetăţenit. Aceasta este opinia neoliberală cu accentul deosebit pe forţele pieţei globale şi libertatea mişcării capitalului transnaţional. Deci, ca rezultat al acestui proces, pieţele devin din ce în ce mai deconectate de instituţiile sociale naţionale de după război şi riscăm o schimbare a dictaturii naţionale cu o dictatură internaţională, în aşa-numitele ţări de tranziţie. 

   Pe de o parte, putem citi “embedded neo-liberalism” neoliberalismul încetăţenit ca rezultat al luptei dintre trei proiecte ale neoliberalismului, neomercantilismului şi social democraţiei supranaţionale. Proiectul neoliberal a încorporat aceste direcţii rivale în aşa manieră încât ele au fost subordonate intereselor capitalului global (neglijând problemele social democratice în acest compromis). Pe de altă parte, neo-liberalismul încetăţenit poate fi interpretat, de asemenea, ca un proiect hegemonic al unei clase capitaliste transnaţionale a Europei. Această clasă a fost dominată de către conducerea unei facţiuni globaliste atât în termeni financiari, cât şi industrial globali, multinaţionalele. 

   Acest proces al asimilării este un puternic proiect extrem de atractiv care devine baza pentru expansiunea către Europa Centrală şi de Est. Articolul ar dori să argumenteze faptul că integrarea europeană nu este doar un scenariu „win-win” câştig-câştig, aşa cum este considerată teoria integrării; chiar dacă înlăturarea barierelor comerţului liber şi strânsa integrare a economiilor naţionale, au potenţialitatea de a îmbogăţi pe fiecare, în special săracii. Care este motivul acestui eşec? Neglijarea protecţiei sociale şi negarea existenţei şomajului structural de către modelele standard pe care economiştii le-au utilizat de generaţii, ar putea fi o explicaţie; singurul motiv al existenţei şomajului a fost retribuţia prea mare care sugerează un simplu remediu: salarizare mai mică. Ei argumentează faptul că pieţele au lucrat perfect şi atrage atenţia că pieţele prin ele însele au început să dea rezultate eficiente şi acestea au eşuat să lase să intervină guvernul în domeniul pieţei pentru orientarea creşterii economice şi pentru bunăstarea fiecăruia.  

   Pe scurt, neoliberalismului încetăţenit a fost interpretat aici ca un potenţial proiect hegemonic al clasei capitaliste transnaţionale a Europei şi expresia intereselor şi identităţilor colective. Discursul şi strategia au continuat să joace un rol important în implicarea regimului guvernanţei socio-economice europene în anii 90. Întrebarea este cine va clarifica şi proteja interesele publice împotriva extinderii globale a intereselor financiare şi comerciale private, când acestea vor ajunge prea departe? 

   Articolul va introduce în final conceptul de dezvoltare durabilă şi securitate umană în contrast cu actualul concept de securitate la nivel European. Conceptul de securitate umană are potenţialitatea de a pleda pentru perdanţii integrării, intelectualii organici având misiunea nobilă a imaginării unui contraproiect hegemonic bazat pe construirea unui nou bloc istoric. În concluzii aş dori să analizez posibilitatea reînvierii proiectului integrării europene, vom discuta şi despre un viitor posibil scenariu de guvernanţă umanistă care ar include oportunitatea pentru rezistenţă împotriva proiectelor hegemonice dominante. Metoda de înţelegere istorică merge mai departe cu ajutorul perspectivei neo-Gramsciene şi deschide uşa alternativelor pentru integrarea europeană.  

   Între problemele care stârnesc neliniştea şi influenţează dezvoltarea contemporană, un loc aparte pentru spaţiul european îl ocupă procesul de integrare, preocupare ce nu este deloc nouă şi, cu toate acestea, poate mai actuală ca oricând. 

   Conceptul de integrare este polisemantic. Astfel, în plan social, ţinând cont de sensul etimologic al termenului şi de cel convenţional dobândit din multiplele teoretizări, se impune realizarea distincţiei între integrarea din interiorul unui stat şi integrarea internaţională. 

   Aşa cum rezultă din titlu, preocuparea mea vizează aspectul internaţional al integrării şi aceasta pentru că, în cazul integrării naţionale ne aflăm, de fapt, în faţa formării unei naţiuni şi a unui stat naţional, pe când integrarea internaţională, care are la bază deja naţiuni bine şi îndelung formate, implică cu totul alte aspecte. 

   De pildă, în opinia profesorului olandez Jan Tinbergen, laureat al premiului Nobel în ştiintele economice, integrarea internaţională poate fi definită ca fiind crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea obstacolelor artificiale din calea funcţionarii optime şi prin introducerea deliberată a tuturor elementelor necesare coordonării şi unificării. 

   Se desprinde de aici concluzia că autorul nu are în vedere grupări de state închise şi bine organizate, care nu vizează aspectele instituţionale, ci modificările de ordin structural în cadrul economiei mondiale.Cu alte cuvinte, în această viziune, integrarea presupune o cooperare economică la nivel mondial, care să nu ţină cont de graniţe şi de state, de autorităţi şi de alte criterii decât cele ale eficienţei maxime. 

   În plan lingvistic, în limba română verbul ,,a integra" înseamnă a se introduce într-un tot, devenind parte componentă, a se îngloba, a se armoniza într-un tot şi provine din latinescul ,integro-integrare", care înseamnă a reduce la starea iniţială, a restabili, a relua, a înnoi, a întregi, a completa, a îndrepta, a repara, a împrospăta. 

   Substantivul integrare provine din verbul a integra care desemnează acţiunea de a integra şi rezultatul ei. In limba franceză integrer" si în limba engleză “to integrate" provin tot din latinescul ,,integro - integrare'' şi au cam acelaşi sens ca şi în limba română. 

   Din punct de vedere etimologic, prin integrare înţelegem acţiunea de formare a unui întreg, prin unirea părţilor componente.Unii autori englezi acceptă sensul oferit de Concise Oxford English Dictionary, după care: integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi şi a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune . 

   In sens sociologic, termenul este utilizat adesea pentru a desemna fie stabilirea unei strânse interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, fie uniunea formată din entităţi multiple sau, în planul socialului, din mai multe grupări de oameni. 

   In acest context, Tinbergen conturează şi înţelesul sintagmei de ordine socială mondială care va fi o ordine mondială, constituită din totalitatea relaţiilor şi instituţiilor - formale şi informale - care leagă între ele persoanele şi indivizii ce trăiesc în naţiuni diferite. Ea se întinde de la familia agenţiilor Organizației.Națiuni lor.Unite. până la toate formele de contacte bi şi multilaterale, incluzând organizaţii precum: Uniunea Europeană(UE), Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare (O.E.C.D.), un mare număr de organizaţii internaţionale nonguvemamentale, întreprinderi transnaţionale - în sinteză deci toată partea icebergului mondial, aflată deasupra nivelului naţional. 

   La rândul său Francois Perroux dă integrării un sens ce nu contravine celui mai înainte prezentat, afirmând că “integrarea economică a Europei este un proces, un ansamblu de realizări dinamice, unde forţele de expansiune sunt singurele decisive, adică acele forţe care scapă, prin definiţie, schemelor statice ale concurenţei complete". 

   În schimb, Ernest B. Haas, unul dintre cei mai autorizaţi autori occidentali în materie, defineşte integrarea ca fiind: “un proces în cursul căruia actorii politici din diferite structuri naţionale, sunt convinşi să-şi modifice realitatea, speranţele şi activităţile politice spre un nou centru, ale cărui instituţii posedă ori pretind jurisdicţie asupra statelor naţionale preexistente” . 

   Majoritatea teoreticienilor care abordează integrarea economică utilizează conceptele de integrare negativă şi integrare pozitivă. 

   Prin integrare negativă înţeleg eliminarea tuturor discriminărilor din calea circulaţiei marfurilor şi a mijioacelor de producţie, iar prin integrare pozitivă formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea realizării unor obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor. 

   Ambele concepte se referă la integrarea economică, al cărei ţel final este puterea economică. 

   Rezultatul unei integrări negative poate fi o piaţă comună deşi Tratatul de la Roma, de exemplu, nu elimina toate discriminările, permiţând ţărilor membre, ca pe baza acordului Comisiei, să menţină unele din ele, cum ar fi cele pentru dezvoltarea unor regiuni rămase în urmă. 

   Nici în ceea ce priveşte integrarea pozitivă, Comunitatea Economică Europeană nu include toate consecinţele ei favorabile.Oricum cele două forme de integrare pot fi considerate treptele spre integrare economică totală, care ar presupune ,,unificarea monetară, fiscală, socială, politici anticiclice şi ar impune înfiinţarea unei autorităţi supranaţionale, ale cărei decizii să fie obligatorii pentru toate statele membre. 

    

   Americanul William A. Welsh, concepe integrarea ca implicând trei direcţii de dezvoltare: 

   - o anumită delegare de autoritate de la entităţile naţionale către entităţile internaţionale de decizie; 

   - creşterea nivelurilor de interacţiune între unităţile naţionale nu numai în termeni absoluţi, dar şi relativ la nivelurile de interacţiune între unităţile naţionale constitutive şi unităţile naţionale care nu fac parte din mecanismul integrării; 

   - înlăturarea unor atitudini negative din partea liderilor politici în activitatea organismelor naţionale implicate, faţă de instituţiile internaţionale de decizie şi faţă de integrare în general. 

   Fredrich Kahnert, şeful diviziei de cercetări a Centrului de Dezvoltare al Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O. C. D. E.) lărgeşte sfera conceptului, precizând şi câteva diferenţe, între dimensiunile fundamentale şi cele secundare ale naţiunii. 

   In concepţia sa, prin integrare se înţelege, suprimarea progresivă a discriminărilor datorate existenţei frontierelor naţionale care afectează activitatea ţărilor membre. Aceste discriminări pot restrânge fluxul de bunuri şi servicii dintre ţări, circulaţia factorilor de producţie, precum şi contextul general al politicii economice, care domină jocul factorilor de producţie. 

   După un raport al Consiliului Europei, termenul de integrare nu desemnează numai un ideal static, ci şi un proces dinamic, sumă a tuturor eforturilor vizând realizarea unei uniuni, ca aceea a Europei, de exemplu, ea fiind în acelaşi timp şi obiectivul ultim - crearea unităţii totale - şi procesul tensionat al unui mare număr de activităţi diverse, depuse pentru atingerea acestui scop final. 

   Printre conceptele legate de integrare, cel de comunitate politică are un rol aparte, desemnând elementele ce completează înţelesul noţiunii de integrare. 

   Dintre acestea amintim: 

   a) schimbul de valori între membrii respectivei comunităţi prin intermediul unei decizii obligatorii, care creează procedura; 

   b) comunitatea care creează trei feluri de integrare: 

   - cea de control efectiv asupra folosirii mijioacelor de violenţă; 

   -centrul de luare a deciziilor, capabil să afecteze în mod semnificativ alocarea resurselor şi recompenselor în întreaga comunitate; 

   -nucleul identificării politice pentru o largă majoritate de cetăţeni cu conştiinţa politică. 

   c) existenţa între membrii comunităţii a anumitor legături de solidaritate, care îi disting pe ei şi Comunitatea în ansamblu, de alţi membri al mediului social înconjurător. 

   Din cele prezentate ne putem lesne da seama că termenul integrare îşi dezvăluie miraculoasa proprietate de a dobândi, în fiecare caz în parte, un înţeles diferit sau cel puţin o semnificaţie cu nuanţă particulară. 

   Cu toate acestea, consider că integrarea poate fi definită ca un proces instituţionalizat, care implică un transfer treptat de competenţe decizionale naţional spre un centru politic supranaţional, cu intenţia de a se forma, în final, o nouă entitate politică. 

   Acest punct de vedere este susţinut şi de acţiunile practice ale vieţii social - politice. De pildă, Consiliul European din decembrie 1974 a încredinţat primului ministru belgian de atunci, Leo Tindemans, sarcina ca, într-un an de zile, să prezinte un raport în care să definească conceptul de Uniune Europeană. 

   După ce a primit rapoarte de la toate instituţiile comunitare şi a avut numeroase întâlniri şi discuţii cu membrii guvernelor celorlalte ţări membre şi cu alte forţe şi grupuri de presiune, în decembne 1975, Leo Tindemans a prezentat raportul ce însumează 74 pagini şi care propune să se definească în felul următor, diferitele componente ale Uniunii Europene: 

   a)Uniunea Europeană presupune ca cei nouă21 să se prezinte uniţi faţă de lumea exterioară. Acţiunea trebuie să devină comună în toate domeniile esenţiale ale relaţiilor externe, când este vorba despre politica extenă, securitate, relaţii economice, cooperarea; 

   b)Uniunea Europeană presupune dependenţă reciprocă a prosperităţii economice a statelor membre cu consecinţele acesteia; o politică comună în domeniul economic şi monetar pentru a asigura această prosperitate, politici comune în sectoarele industrial şi agrar, în domeniul energiei şi al cercetării, pentru a garanta viitorul; 

   c) Uniunea Europeană cere ca solidaritatea popoarelor celor nouă state să fie eficientă şi eficace; 

   d) Uniunea Europeana se exprimă efectiv în viaţa cotidiană a indivizilor. Ea concură la protejarea drepturilor şi la ameliorarea cadrului vieţii; 

   e) Pentru a realiza aceste sarcini, Uniunea Europeană dispune de instituţii având autoritatea necesară, pentru a defini o viziune politică comună, globală şi coerentă, de eficacitate, indispensabilă, de acţiune şi cu legitimitatea conferită de controlul democratic. 

   Egalitatea de principiu a tuturor statelor membre va continua sa fie respectată în cadrul Uniunii, prin dreptul fiecarui stat de a participa la formularea deciziilor politice. 

   f) Ca şi Comunitatea ale cărei obiective le continuă şi ale cărei cuceriri le menţine, Uniunea Europeană se construieşte treptat. In acest grandios proiect totul se păstrează, iar suma progreselor realizate paralel constituie saltul calitativ corespunzator: Uniunea Europeană. 

   In concluzie, la această viziune a Uniunii Europene, Leo Tindemans afirmă: 

   ,,Urmările politice ale acestor opţiuni trebuie să fie bine cântărite. Ele nu se vor realiza fără un transfer de competenţă către organele comune. Ele nu se vor realiza fără un transfer de resurse din regiunile prospere în zonele mai puţin favorizate. Ele nu se vor realiza fără constrângeri, desigur, liber consimţite, dar exercitate apoi fără rezerve. Acesta este preţul Uniunii" . 

   Teza paşilor mici sau a integrării treptate, (susţinută într-o formă sau alta încă de la înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului în 1951), a fost reluată în anii 1970 sub forma integrării în două trepte. Astfel, în 1974, la Paris, fostul cancelar Willy Brandt arată că: ţinând seama de decalajele considerabile dintre situaţia economică a diverselor ţări din comunitate, un tratament egalitar şi automat ar compromite în momentul de faţă coeziunea celor nouă.Cei nouă erau: Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Irlanda şi RegatuI Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Începând cu luna ianuarie 1995 Uniunea Europeană număra 15 membri; alături de cei nouă mai sunt şi Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda şi Suedia. În prezent are 28 de membri. 

   2.Noua paradigmă a securităţii umane pentru dezvoltare durabilă ca numitor comun al tuturor actorilor europeni în confruntarea cu provocările curente  

   Acest capitol al articolului se ocupă de conceptul de securitate umană şi dezvoltare durabilă şi de impactul potenţial pozitiv al acestuia asupra calităţii vieţii.  

   În prima secţiune, necesitatea redefinirii securităţii umane este plasată în context internaţional; a doua incearcă să definească securitatea umană şi a treia, arată importanţa securităţii umane privită prin prisma transformării pierdanţilor prin integrarea europeană în câştigători, ca o potenţială modalitate pentru un scenariu pozitiv al integrării, ca un joc între câştigători.  

   “Politicile mondiale nu trebuie privite ca un process ingheţat din punct de vedere istoric, al statelor insetate de putere, ci ca un proces dinamic de interacţiune între indivizi, grupuri, state şi instituţii internaţionale, toate fiind capabile sâ îşi adapteze simţul propriului interes.”  

   După Războiul Rece, conceptul militarizat de securitate, a fost contestat de concepte multi-faţetate şi holistice ca securitate umană, concept căruia îi lipseşte o definiţie clară şi orice măsuri stabilite de comun acord. Trebuie să semnalăm faptul că prin securitatea militară nu s-a asigurat securitatea teritorială a unui stat-naţiune. Prăbuşirea aşa-numitului comunism şi hegemoniei sovietice în Europa Centrală şi de Est a îndepărtat pericolul militar imediat. Înlocuirea ameninţărilor militare majore din est cu ameninţările multidimensionale la nivele multiple a generat o mare instabilitate a sistemului European de securitate, care nu a fost pregătit să se ocupe de aceste aspecte, din punct de vedere al competenţelor, strategiilor şi instituţiilor.  

   Deoarece europenii se confruntă cu atâtea provocări privind securitatea şi oportunităţile promiţătoare, toate concurând şi solicitând mai multă atenţie şi resurse mai mari, va fi dificil să ne ocupăm de ameninţările netradiţionale. Totuşi, unele dintre acestea nu vor fi ignorate pentru mult timp. Securitatea individuală nu mai poate fi satisfacută numai prin măsuri militare; este necesară o înţelegere multidimensională. 

   Securitate a umană este dificil de realizat în sistemul internaţional existent, dominat în special de state suverane. Un sistem axat pe state nu poate asigura securitatea şi bunăstarea. Statele-naţiuni riscă să-şi piardă suveranitatea externă şi internă. Conform logicii noastre privind securitatea umană, statele-naţiuni trebuie sâ-şi reordoneze priorităţile; problema este: după ce criterii? Acestea ar putea fi: suveranitatea persoanei umane, participarea la luarea deciziilor şi răspunsul la necesităţile umane neîndeplinite.  

   Următoarele probleme trebuie să constituie prioritatea guvernelor şi organizaţiilor internaţionale: foamea, locuinţele, îngrijirea sănătăţii, educaţia, locurile de muncă, mediul, prevenirea războaielor, prevenirea crimei, grija pentru bătrâni, justiţia rasială, drepturile femeilor, libertatea religioasă, reformele dreptului penal, planificarea urbană, populaţia, participarea democratică, prevenirea alienării şi dependenţei de droguri. 

   Majoritatea liderilor ar insista asupra faptului că ei personal îmbrăţişează ordinea de zi de mai sus. Totuşi, în practică, aceste probleme sunt subordonate priorităţilor de securitate naţională. În actualul sistem mondial, strategiile naţionale dezvoltate în primul rând în jurul criteriilor de mai sus ameninţă capacitatea de supravieţuire a naţiunilor.  

   Luminile dezvoltării umane vor rămâne stinse pentru majoritatea omenirii până la apariţia unei noi ordini mondiale. Este important să subliniem că nu pledăm pentru o mobilizare constantă în scopul securităţii naţionale. Este mai degrabă o problemă de recunoaştere a realităţii că actualele priorităţi şi reguli elitiste nu se datorează în primul rând demonilor personali sau ideologici. Lumea nu mai are nevoie de demonologie. Ceea ce este necesar este obiectivitatea – nu raţionalizarea acceptării fataliste a unui status quo, ci identificarea tuturor surselor lipsei de putere: a liderilor, dar şi a cetăţenilor. Modul de a determina apusul acestui status quo constă în focalizarea exclusivă pe lipsa de putere a oamenilor şi a faptului că ne bazăm pe demonologie în detrimentul unei analize holistice.  

   Definiţia problemelor de securitate, modul în care acestea sunt analizate şi politicile ce decurg de aici au fost roadele atmosferei ideologice şi geopolitice dominante în perioada Războiului Rece. Conceptul de securitate are o puternică bază politică şi se schimbă în funcţie de aceasta.  

   Securitatea continuă să fie calculată prin gradul de “capacitate distructivă deţinuă în raport cu un presupus inamic. Realizarea securităţii pe plan global se reduce în mare măsură la controlul graniţelor statului territorial – capacitatea de a menţine persoanele, ideile şi lucrurile nedorite în afară şi ceea ce se doreşte în interior½. 

   În măsura în care securitatea este globalizată, aceasta este asociată cu “stabilirea condiţiilor care permit extinderea produsului planetar brut şi stimulează dezvoltarea comerţului mondial într-un cadru stabilit de politicile care generează tripla încriminare.”  

   Ceea ce este remarcabil în legătură cu această imagine geopolitică a securităţii este durabilitatea, care traversează distincţia anterioară dintre geopolitica modernă, axată pe state şi geopolitica post-modernă, axată pe pieţe. Absenţa unei auto-reflecţii critice este îngrozitoare. Ceea ce trebuie să recunoaştem aici, printre alte perspective incitante, este relevanţa vocilor feministe din întreaga lume în elaborarea altor răspunsuri la problemele prezente. Revizuirea conceptului de securitate este crucială pentru toate iniţiativele societăţii civile globale şi elaborarea unei politici globale, conform criteriilor de guvernanţă umanistă. 

   Subrahmanyam identifica clar acest element de necesitate în următorul pasaj: 

   “Sau umanitatea se uneşte pentru a supravieţui, sau trebuie să se confrunte cu un viitor sumbru. Nu există alternativă la strategia privind o lume non-violentă, dacă vrem ca generaţiile viitoare să supravieţuiască. Noi, cei din această generaţie trebuie să optăm. Ori devenim salvatorii posterităţii, ori devenim călăii acesteia. Ori optăm pentru viaţă, ori distrugem viitorul omenirii. ”  

   Acesta este sensul urgenţei pe care îl afirmăm aici. De asemenea, să surclasăm ideea că democratizarea continuă depinde de stabilirea unei securităţi, care constituie o ruptură radicală cu percepţiile şi practicile care au fundamentat geopolitica în istoria modernă.  

   Este evident că a iniţia o discuţie despre securitate, în această notă radicală, înseamnă a pune în lumină distanţa ce separă această poziţie de gândirea predominantă din nord şi de concepţia majorităţii elitelor ce guvernează în Sud. Şi este la fel de predictibil faptul că acest punct de vedere va fi ignorat, ca “utopic”. Pentru a răspunde în mod util la provocarea cu care ne confruntăm, este necesar să mobilizăm curajul intelectual şi politic pentru a face faţă profunzimii şi proporţiilor problemei ce stă în faţa umanităţii.  

   Ce înseamnă exact termenul de securitate umană şi de ce este aşa importantă securitatea umană într-un scenariu optimist de integrare. Ce este securitatea umană? «Există două aspecte ale securităţii umane – eliberarea de frică şi eliberarea de lipsuri. Eliberarea de lipsuri nu este cu nimic mai puţin importantă decât eliberarea de frică, deoarece obiectivele acesteia constau în asigurarea supravieţuirii şi demnităţii indivizilor ca fiinţe umane. În raportul asupra dezvoltării UNDP 1994 s-a discutat conceptul de securitate umană şi s-au identificat şapte principale categorii de securitate umană – securitate economică (sau eliberarea de sărăcie); securitatea alimentară (eliberarea de foame); securitatea sănătăţii (eliberarea de boală); securitatea mediului (disponibilitatea apei curate şi a aerului curat, de exemplu); securitatea personală (eliberarea de violenţă, crimă, droguri); securitatea comunităţii (libertatea de a participa la viaţa de familie şi a unui grup etnic) şi securitatea politică (libertatea de exercitare a drepturilor fundamentale ale omului)».  

   2.1.Conceptul de securitate umană este în strânsă legătură cu noul model social european şi conceptul de dezvoltare durabilă. El reprezintă o paradigmă care se referă la vulnerabilităţile globale ale omenirii, al cărui principiu central este desemnarea individului ca subiect central al eforturilor de securitate. Acest concept este plasat de către teoreticieni într-o poziţie antagonică conceptului tradiţional de securitate naţională. Se încearcă să se demonstreze faptul că o viziune a securităţii centrată pe individ este imperativă pentru a obţine stabilitatea naţională, regională şi globală. 

   Acest concept a apărut după încheierea războiului rece, ca rezultat al unei perspective multidisciplinare a conceptului de securitate şi care opera cu instrumente ale diferitelor domenii precum: relaţiile internaţionale, studiile strategice şi drepturile omului.  

   Securitatea umană reprezintă un obiect de studiu în multe universităţi din lume, ca parte integrantă a studiilor asupra drepturilor omului, a relaţiilor internaţionale şi a globalizării. 

   Definiţia cuprinsă în Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, atrage printre altele atenţia asupra necesităţii de a extinde aria conceptuală a securităţii globale: securitate economică, alimentară, medicală, politică, personală, comunitară şi de mediu. 

   Securitatea economică presupune asigurarea unui venit de bază pentru fiecare individ, în urma prestării unuei activităţi productive şi remunerate sau prin recurgerea la un fond public al asigurărilor sociale. În acest sens se poate constata că numai o treime din populaţia globului se bucură de securitate economică. Probleme legate de insecuritatea economică se pot întâlni atât în ţările în curs de dezvoltare cât şi în cele dezvoltate. Şomajul este considerat unul dintre factorii principali care stau la baza tensiunilor politice şi a violenţelor interetnice. 

   Securitatea alimentară, cere ca toţi oamenii să aibă deopotrivă posibilitatea fizică şi economică de a avea asigurată hrana necesară. Existenţa hranei la nivel mondial nu constituie o problemă ci distribuţia alimentelor. Acest lucru este legat şi de puterea de cumpărare. 

   Securitatea medicală are drept ţintă garantarea unei protecţii elementare a oamenilor faţă de boli şi de un stil de viaţă nesănătos. Acest lucru se datorează malnutriţiei, lipsei de apă potabilă şi insuficienţei serviciilor medicale. 

   Securitatea mediului înconjurător are în vedere protecţia populaţiei faţă de dezastrele naturale, dar şi de deteriorarea continuă a mediului înconjurător. Dacă în ţările dezvoltate ameninţarea de mediu este reprezentată de poluarea atmosferică, în ţările în curs de dezvoltare lipsa accesului la apă curată reprezintă principala ameninţare. 

   Securitatea personală are ca scop protejarea indivizilor în cazul agresiunilor fizice, fie că acestea provin din alt stat, a propriului stat sau a unor indivizi violenţi. 

   Securitatea comunitară are drept ţel împiedicarea degradării şi pierderii relaţiilor interumane tradiţionale şi a valorilor comunităţii. Comunităţile tradiţionale, cum sunt grupurile etnice sau religioase, sunt frecvent ameninţate.  

   Securitatea politică are în vedere măsura în care indivizii trăiesc într-o societate în care drepturile omului sunt respectate. Violările aduse drepturilor omului sunt mai numeroase în timpul perioadelor de instabilitate politică. 

   Securitatea umană priveşte individul. De data aceasta nu se mai poate vorbi de un singur actor statal, realizarea securităţii umane ar implica o largă participare şi a altor categorii de actori, cum ar fi: organizaţiile regionale şi internaţionale,organizaţii non-guvernamentale şi comunităţi locale. 

   Securitatea umană ar trebui să asigure pe lângă protecţie şi o capacitare a indivizilor să identifice şi să implementeze soluţii în întâmpinarea ameninţărilor la adresa propriei securităţi.  

   Susţinătorii conceptului încearcă să-l menţină vag şi extensiv, pentru ca acesta să poată servi cât mai bine marilor puteri, agenţiilor de dezvoltare şi ONG-urilor. 

   Detractorii paradigmei de securitate umană par să fi găsit acestui concept o aplicabilitate practică. Multe din conceptele pe care le pune pe tapet securitatea umană, aşa cum este şi intervenţia umanitară, încalcă principiul tradiţional al suveranităţii statelor şi implicit dreptul acestora la autoapărare. Grupul celor 77 şi-a exprimat scepticismul faţă de paradigma securităţii umane şi temerea că aceasta ar putea duce la încălcarea suveranităţii statale. 

   Atâta vreme cât statele joacă încă un rol major în sistemul global, refuzul acestora de a ceda o parte din suveranitate ar putea duce la ineficacitatea conceptului de securitate umană.  

   Suveranitatea se caracterizează sub două aspecte – cel intern, ce prezumă supremaţia puterii de stat şi cel extern, ce prevede independenţa în relaţiile internaţionale.  

   Suveranitatea este simbolul independenţei de jure, a supremaţiei şi puterii statului, iar puterea este exercitată nemijlocit de către stat. Statul este un „mecanism”, dotat cu o putere de comandament şi nu este identic cu noţiunea popor, mai exact societatea „dă naştere acestui aparat”, întreţinând legături strânse cu el. Este clar că în lipsa poporului nu există stat cu putere de comandament, dar considerăm că propriu-zis termenul suveranitate de stat apare drept probă în susţinerea teoriei care pledează că suveranitatea aparţine statului.  

   De ce este importantă securitatea umană pentru un scenariu optimist de integrare? Care este tendinţa în Europa privind fractura socială generată de globalizare? Orice concepţie echilibrată admite că succesul Europei a fost susţinut de soluţiile sociale care au permis echitatea si eficienţa. Relaţiile cu angajatorii în cadrul instituţiilor şi procesele asociate cu acest model de dezvoltare sunt tensionate. Acestea suferă din cauza crizei de funcţionalitate economică şi pentru că nu sunt aliniate cu noile structuri economice şi modele de viaţă socială, în curs de apariţie. În pofida forţelor sociale care se identifică cu valorile modelului social European, există o tendinţă de a apăra instituţiile moştenite şi de a nu construi noi forme de solidaritate socială compatibile cu complexitatea vieţii economice moderne. In cartea sa, Paul Teague subliniază că “orice inovaţii trebuie să abordeze trei teme importante: democratizarea EU, viitoarea asociere dintre statele-naţiuni şi cetăţenia europeană şi reforma instituţională a guvernării pe piaţa forţei de muncă”. 

   Conform unei predicţii generale, guvernele europene vor avea în curând de ales între o piaţă liberă şi o societate liberă, prioritatea fiind dreptatea socială; plasarea organizării societăţii după activitatea de afaceri nu poate constitui un model eficient de competiţie economică. Jocul politic dintre Europa neo-liberală şi Europa socială este încă în curs de desfăşurare. Principalele repere, conform cărora s-ar putea verifica dacă securitatea umană a fost revizuită, ar fi: reducerea şomajului, un mai larg acces la piaţa forţei de muncă şi locuri de muncă mai democratice, cu un grad mai ridicat de participare. Unele preocupări orientate spre securitatea umană nu pot fi ascunse unui scrutin critic. Performanţele guvernelor şi organizaţiilor internaţionale vor fi judecate din ce în ce mai mult prin măsura în care se ocupă serios şi eficient de problemele de securitate umană. Sper că Europa va putea îmbina din nou eficienţa economică cu dreptatea socială, într-o perspectivă feminină, diferită de perspectiva masculină anglo-saxonă.  

   Alături de conceptul de securitate umană trebuie să prezentăm şi conceptul de dezvoltare durabilă. 

   2.2.Dezvoltarea durabilă ca numitor comun pentru toţi actorii europeni  

   In prima secţiune a acestui capitol al articolului se va face o antologie a actualelor tendinţe de definire a dezvoltării durabile în contrast cu conceptul de dezvoltare utilizat în teoria economică standard, a poziţiei actuale a Uniunii Europene privind dezvoltarea durabilă şi a implicaţiilor acesteia pentru angajarea forţei de muncă şi, în sfârşit, a participării ca aspect important al dezvoltării durabile.  

   Conform teoriei economice standard, dezvoltarea implică atât schimbarea cantitativă (creşterea produsului intern brut), cât şi o schimbare calitativa (transformarea dintr-o economie pre-capitalistă bazată pe agricultură într-o economie capitalistă industrială), etc. Teoria dezvoltării durabile implică atât o critică a măsurării cantitative a Produsului Intern Brut, cât şi o concepţie diferită asupra transformării calitative.  

   Scopurile dezvoltării economice sustenabile includ o armonizare a obiectivelor economice, sociale şi ecologice:  

   Economice – un sistem sustenabil din punct de vedere economic trebuie să fie capabil să producă bunuri şi servicii continuu, pentru a menţine la nivele controlabile guvernarea şi datoriile externe şi să evite dezechilibrele extreme care ar putea afecta agricultura şi producţia industrială.  

   Ecologice – un sistem ambiental sustenabil trebuie să menţină o bază stabilă de resurse, evitând exploatarea excesivă a sistemelor de resurse regenerabile şi epuizarea resurselor nereînoibile, exceptând măsura în care se fac investiţii în substituente corespunzătoare: acestea includ menţinerea biodiversităţii, stabilitatea atmosferică şi alte sisteme ale ecosistemelor care nu sunt clasificate în mod obişnuit ca resurse economice. 

   Sociale – un sistem sustenabil din punct de vedere social trebuie să asigure corectitudinea distribuţiei şi oportunităţilor, asigurarea corespunzătoare a serviciilor sociale, incluzând sănătatea, învăţământul, egalitatea între sexe, egalitatea politică şi participarea.  

   Scopurile dezvoltării durabile sunt armonizarea ţintelor economice, sociale şi de mediu: 

   Social – un sistem sustenabil sub aspect social trebuie să asigure principiile şi criteriile pentru politici menite să :  

   (A) satisfacă “nevoile esenţiale” ale “săracilor lumii” – Sud şi Nord; generaţiilor actuale şi viitoare.  

   Economic – un sistem sustenabil (durabil) sub aspect economic trebuie să asigure principiile şi criteriile pentru politici menite să: 

   (B) realizeze performanţă economică stabilă corespunzătoare pentru a realiza (A). 

   Mediu – un sistem durabil (sustenabil) sub aspectul mediului trebuie să asigure principiile şi criteriile pentru realizarea: 

   (A) şi (B) fără a afecta funcţionalitatea pe termen lung (durabilitatea) a sistemelor naturale de suport al vieţii – la nivel local, naţional, regional şi global (să menţină o bază stabilă de resurse, evitând supraexploatarea sistemelor de resurse reciclabile sau funcţiile de forare de mediu şi golind resursele neregenerabile numai în măsura în care se fac investii în substituenţi adecvaţi: aici se include întreţinerea biodiversităţii, stabilitatea atmosferică şi alte funcţii ale ecosistemului care nu intră în clasificarea obişnuită, ca resurse economice.) 

   Aceste trei elemente de sustenabilitate generează numeroase complicaţii potenţiale ale definiţiei iniţiale, simple a dezvoltării economice.  

   Aceste noi aspecte ce privesc dezvoltarea vor crea noi oportunităţi pentru crearea locurilor de muncă în domeniul social şi de mediu. Ar putea fi o bună ocazie pentru ca ţările din Europa Centrală şi de Răsărit să obţină locuri de muncă în aceste noi domenii. Impreună cu împărţirea oportunităţilor de obţinere a locurilor de muncă şi o strategie de obţinere a celor mai mari salarii, această strategie va contribui la anularea prăpastiei dintre Vest şi Est, urmând logica echilibrului.  

   Uniunea Europeană are o strategie pentru dezvoltarea durabilă ulterior reînnoită în iunie 2006, dar în special pentru comerţul sustenabil şi ceea ce este relevant pentru articolul nostru este faptul că Uniunea Europeană recunoaşte necesitatea de a colabora pentru realizarea acestui scop, conform declaraţiei de la Summit-ul Mondial de la Johannesburg, din septembrie 2002.  

   “Dezvoltarea economică, împreună cu aspectele sociale şi de mediu se referă la următoarele: Dezvoltarea sustenabilă impune o schimbare fundamentală a modului în care ne trăim viaţa. Printr-o ruptură completă cu trecutul, aceasta impune o reorientare majoră a gândirii şi comportamentului public şi privat. Provocarea constă în asocierea dezvoltării economice cu aspectele sociale de interes şi in decuplarea dezvoltării economice de degradarea mediului. Aceasta implică o politică creativă, pe termen lung ,utilizarea eficientă şi responsabilă a resurselor,o politică a mediului eficientă din punct de vedere al costurilor şi o tehnologie mai curată. Guvernele, afacerile şi cetăţenii trebuie să colaboreze pentru a crea condiţii pentru dezvoltarea durabilă”  

   Este obligatoriu să se dea prioritate cerinţelor esenţiale ale sărăciei mondiale, luând în considerare ecologia şi restricţiile stabilite de capacitatea de anduranţă a Pământului. 

   Pentru a exemplifica: combinarea tehnologiei ecologice, conservării energiei şi producerii energiei reciclabile poate promova creşterea economică fără a periclita eforturile de a promova dezvoltarea durabilă. Acesta este, de asemenea, un obiectiv major atunci când UE combate schimbarea climei prin promovarea energiei curate. Inovarea ecologică este o problemă de importanţă crucială în promovarea dezvoltării durabile şi pentru transformarea guvernanţei economice în guvernanţă ecologică. 

   "Dezbaterea privind dezvoltarea durabilă, de viitor are ca scop atingerea unui consens social privind noile scopuri de dezvoltare, altele decât creşterea industrială, neglijarea principiilor naturale şi fanteziile de fezabilitate tehnologică pe care se sprijină modelul de civilizaţie occidentală. Această perspectivă vizează elaborarea unui concept inovator, capabil să facă faţă viitorului, de dezvoltare socială în sensul unei idei regulatoare, la fel ca de exemplu democraţia, libertatea, dreptatea ş.a.m.d."  

   Pentru a depăşi diferenţa dintre agenda populară şi agenda elitistă a guvernanţei locale, naţionale, regionale şi globale pentru dezvoltare durabilă, trebuie să găsim valori comune pe care se poate construi un viitor viabil. 

   Începem cu cele cinci aspecte ale dezvoltării durabile analizate de United Nation Development Programme: capacitarea, cooperarea, echitatea, durabilitatea şi securitatea. 

   Principiile care pot ajuta instituţiile politice să realizeze dezvoltarea durabilă, sugerate de United Nation Development Programme sunt: participarea, transparenţa, reorientarea consensului, echitatea, eficacitatea şi eficienţa, responsabilitatea, viziunea strategică. 

   Democraţia adevărată se caracterizează prin procese orizontale peste un spectru larg de relaţii, în contrast cu democraţiile parlamentare bazate pe ierarhii verticale.  

   Euforia faţă de evenimentele din Europa de Est, după căderea sistemului politic cu un singur partid, a mascat inadvertenţele ireparabile din noul sistem democratic capitalist. Propunerea fundamentală a democraţiei trebuie să se concentreze asupra procesului continuu, nu asupra structurii reprezentării. Interacţiunea egalitară trebuie să fie un nou principiu democratic în percepţia faptului că dezvoltarea sistemelor democratice vestice din secolul 19 a coincis cu expansiunea Colonialismului European. 

   Descentralizarea economică este o formă mult mai adecvată de integrare a naturii şi societăţii. Sensibilitatea faţă de subiectul uman în planificarea economică va depăşi bazele puse de economiile moderne. Ar reduce violenţa structurală globală răspândită, menţinută de elitele politice şi economice ale puterilor dominante din Vest coalizate cu multinaţionalele.  

   In concluzie Europa ar putea fi un model de guvernanţă umană globală pentru securitate umană şi dezvoltare durabilă, iar Carta Albă privind Guvernanţa şi Strategia pentru dezvoltare durabilă arată clar semnale ale acestei voinţe politice. Europa are valori umaniste, capacităţi materiale şi instituţii pentru a găsi soluţii la nivel mondial, ca un răspuns soft, feminin la paradoxul democraţiei (răspândirea democraţiei într-un mod foarte nedemocratic) şi dilema securităţii. Întrebarea este cum să faci aceşti actori să lucreze împreună, ţinând cont de interesele lor divergente. Soluţia este să găseşti valorile, care sunt comune tuturor actorilor, cum sunt dezvoltarea umană durabilă, inclusiv pieţe umane şi securitate umană. 

   Un salt de la logica orizontală a Stângii şi Dreptei la logica comună verticală a ecologiei, feminismului şi dezvoltării durabile, echitabile şi democratice se desfăşoară deja în discursul teoretic. Dezvoltarea nu se referă la sprijinirea câtorva oameni să se îmbogăţească sau la crearea câtorva industrii protejate fără ţel, de care să beneficieze numai elita ţării, numai bogaţii din mediul urban şi lăsarea sărăcimii din mediul rural în mizeria ei. Dezvoltarea durabilă umană se referă la transformarea societăţilor, îmbunătăţirea vieţii săracilor, dând fiecăruia o şansă la succes şi acces la sistemul de sănătate şi la educaţie. Acest gen de dezvoltare nu va avea loc dacă numai câţiva oameni dictează politicile pe care trebuie să le urmeze o ţară. Asigurarea că se iau decizii democratice înseamnă asigurarea că o gamă largă de economişti, oficiali şi experţi din Ţările Europei Centrale şi de Răsărit sunt implicaţi activ în dezbatere pentru un nou model de guvernanţă umană globală. Mai înseamnă că trebuie să existe o largă participare a societăţii civile dincolo de experţi şi politicieni, astfel încât să se ajungă la democratizarea actualei geo-guvernanţe. 

   Aşadar este nevoie de un salt calitativ la nivel de discurs teoretic pentru a se putea trece de la paradigma geopoliticii la paradigma guvernanţei umaniste în procesul de integrare europeană şi mondială bazat pe concepte cum sunt cele prezentate anterior: dezvoltare durabilă, guvernanţă umanistă şi securitate umană. 

   Următorul capitol va încerca să pună în lumină conceptul de guvernanţă globală şi relevanţa acestuia pentru atenuarea actualei “fracturi sociale” a globalizării, o mare ameninţare pentru securitatea internaţională. Logicile contradictorii ale actorilor actuali sunt periculoase şi problema este cum să le facem să coexiste, care ar fi mecanismul corespunzător şi strategia corespunzătoare pentru a le face să coopereze având o agendă comună, ţinând seama că au interese conflictuale. Nu ar fi suficient ca fiecare stat sau popor sa aibă o viziune proprie asupra unui viitor mai bun, în cazul nostru numai ţările din spaţiul Europei Centrale şi de Răsărit trebuie să aibă o strategie pentru supravieţuire, sau ERT- Masa Rotundă a Industriaşilor, o strategie pentru o piaţă liberă, ci Uniunea Europeană, per ansamblu, ca nouă entitate politică ce poate face faţă acestor provocări. Uniunea Europeană, ca actor internaţional care are puterea economică şi logistică să facă acest lucru, ar trebui să se transforme într-o entitate care să se ocupe de dezvoltarea durabilă utilizând mecanismul de guvernanţă umanistă, creând cadrul de cooperare pentru toţi actorii. 

   3.Guvernanţa globală umanistă din perspectiva societăţii civile europene 

   Guvernanţa globală umanistă va fi discutată în acest subcapitol. Dezvoltarea sustenabilă şi securitatea umană transformă conceptual de guvernanţă globală în cel de guvernanţă umanistăArticolul va prezenta numai ideile generale, deoarece discuţia necesită mai mult spaţiu. Noi am acordat mai mult spaţiu perspectivei securităţii umane, care ar trebui să facă parte din noua identitate de securitate a Europei, abordarea civilă (vezi forţele de pace non-violente ce formează o reţea, aruncând o punte între Statele Unite ale Americii şi Europa).  

   Pentru a găsi un sistem de guvernare globală umanistă, avem nevoie întâi de o constituţie elaborată în jurul următoarelor funcţii: dezarmarea, apărarea drepturilor omului, dreptate socială, protecţia mediului, dezvoltare economică şi socială şi reglementarea proceselor internaţionale, cum ar fi: comerţul, transportul şi comunicaţiile. Ceea ce este esenţial pentru noul model de ordine mondială este angajamentul în direcţia valorilor umane de bază, drept criterii fundamentale ale ordinii mondiale. Acestea încep cu problemele comune şi apoi formează instituţiile funcţionale pentru a face faţă problemelor. In competiţia de astăzi dintre statele-naţiuni, acele valori care vin în conflict cu obiectivele de securitate naţională au puţine şanse să devină operative pe o scară semnificativă.  

   Punctul de pornire pentru fiecare model de guvernanţă este necesitatea de a avea un numitor comun, dar problema este, care? Dezvoltarea durabilă şi securitatea umană pentru toţi actorii sistemului internaţional şi dreptul la dezvoltare pot constitui cuvintele cheie, concepte integrante pentru toate necesităţile umane. In dezbaterile politice publice, puţini îşi susţin deschis interesele. Totul este mascat în termenii interesului general. 

   Guvernanţa umanistă, concept opus geoguvernării, este varianta preferata celei de geoguvernare. Geoguvernanţa umană nu este o structură care să fie copiată, ci un proces de angajare bazat pe principiul non-violenţei. Guvernanţa umanistă este o formă preferată de guvernare, fiind un proces şi un obiectiv, care accentuează realizarea unor drepturi complexe pentru toate popoarele planetei. Trebuie să vă avertizăm că pasivitatea noastră va asigura triumful concepţiei G-7 (8) asupra viitorului omenirii. Perspectiva guvernanţei umaniste este urgentă. 

   In ansamblu, guvernanţa umanistă accentuează criteriile axate pe oameni, cuantificate ca declin al sărăciei, violenţei şi poluării şi prin aderarea crescândă la drepturile omului şi la practicile constituţionale, în special în raport cu segmentele vulnerabile ale societăţii, ca şi prin abateri axiologice de la conceptele materialiste/consumeriste şi patriarhale la implinire umană. Perspectivele de guvernanţă umanistă pun accentual pe responsabilitatea elitelor şi participarea popoarelor lumii şi reprezentanţilor aleşi direcţi ai acestora. Este necesar să se exploreze sensul guvernanţei umaniste într-o serie de contexte conceptuale şi politice, ca şi unele implicaţii ale contra-proiectelor pentru a elabora geoguvernanţa în moduri mai benefice decât cele ce rezultă din forţele pieţei globale.  

   Imaginaţia politică a celor bogaţi şi puternici este încă sobordonată avidităţii şi eforturilor de a păstra avantajele pe termen scurt. In consecinţă, deschiderea istorică de la sfârşitul Războiului Rece a fost irosită, fiind tratată ca o nouă ocazie de consolidare a puterii şi averii. Dacă globalizarea a adus aspecte negative, aspectul pozitiv al globalizării constă în crearea unei societăţi civile, lupta pentru mai multă democraţie şi o mai mare dreptate socială.  

   4.Concluzii şi perspective asupra viitorului proiect al societăţii civile europene 

   Am putea conchide că noţiunea de concurenţă hiperintensivă (excesivă) când ajunge la superlativ, ea generează fenomene negative, la început la nivel micro şi macro (naţional), şi mai nou, la nivel mondoeconomic.  

   În virtutea tendinţelor actuale ale societăţii, „homo economicus” s-a transformat în „homo competitor” , care prin esenţa sa, nu întotdeauna ia decizii raţionale. Prin orientarea sa determinată exclusiv de principiile concurenţei, acesta impune întregii societăţi un atare comportament, ceea ce poate duce, spre exemplu, la marginalizarea şi chiar excluderea oamenilor, întreprinderilor şi zonelor, care nu sunt competitive în raport cu ceilalţi membri ai societăţii . Se instaurează un fel de „reguli ale junglei”, în care, dacă nu câştigi totul, pierzi totul. Considerăm că un astfel de sistem, mai devreme sau mai târziu, poate să se auto-distrugă, deoarece sistemul bazat pe concurenţă are nevoie de multiplicitate şi de o diversitate a subiecţilor.Or, logica concurenţei presupune eliminarea concurenţilor. Însă prin eliminarea concurenţilor, sistemul devine decadent şi îşi pierde capacitatea de regenerare. Învingătorii îşi pierd abilităţile, pentru că nu mai au cu cine concura.  

   Un sistem bazat exclusiv pe principiile concurenţei dă prioritate mecanismelor şi sistemelor tehnice, în detrimentul indivizilor şi organizaţiilor publice. Oamenii devin importanţi doar în calitatea lor de consumatori sau producători.  

   O altă consecinţă a „ideologiei” competitivităţii este unilateralitatea acesteia. Ea scoate în evidenţă exclusiv un aspect al istoriei umane şi sociale - spiritul de concurenţă, care este un puternic motor al activităţii economice, al motivării şi al inovării. Însă cealaltă latură rămasă în umbră este spiritul de colaborare şi de solidaritate, care reprezintă, la fel, o trăsătură fundamentală a istoriei omeneşti.  

   La nivel macroeconomic, efecte negative ale concurenţei excesive sunt şi mai vizibile. De exemplu, situaţia care s-a creat în ultimul deceniu în Statele Unite ale Americii şi în ţările Uniunii Europene, care situându-se în topul rating-urilor ţărilor celor mai competitive, s-au ciocnit cu o problemă majoră cum este diminuarea numărului de locuri de muncă, consecinţă a înlocuirii oamenilor cu tehnologii performante, şi plecării capitalului în alte zone (fostele ţări socialiste, China) predestinate să diminueze costurile (bazate pe exploatarea forţei de muncă ieftine) şi să crească competitivitatea. Or, creşterea nivelului şomajului nu este nici pe departe un indicator al ameliorării bunăstării unei ţări.

   J. M. Keynes, unul din cei mai influenţi economişti ai secolului XX, fondatorul doctrinei dirijiste, a criticat tezele ortodoxe privind autoreglarea pieţei şi a contestat, în acest sens, virtuţile liberei concurenţe şi a liberului schimb. Dar el nu a negat în totalitate importanţa mecanismului liberei concurenţe, insistând asupra necesităţii intervenţiei statului în corectarea abaterilor