Vox populi, vox dei?

Este vocea poporului vocea lui Dumnezeu? Ori, spus în termeni politici, chiar se manifestă suveranitatea naţională prin vot? Subiectul nu este nou, dar după alegerile europene capătă o nouă dimensiune: votul dat la nivel naţional ia forme europene diferite de intenţia electorului. Şi nu vorbim aici de formarea aşa numitelor majorităţi guvernamentale, pe care o cunoaştem deja de la nivel naţional, ci de formarea grupurilor politice din Parlamentul european. Cât de constrângător poate fi votul pentru cei aleşi? Mai au aceştia libertate de alegere? La noi, tema modului în care se realizează suveranitatea în politică a fost subiect, abordat mai degrabă populist, al dezbaterii publice cu ocazia disputei privind statutul referendumului consultativ. Cât de important mai este votul "poporului" dacă acesta nu produce efecte imediate? Cel mai probabil cei ce pun această problemă nu sunt conştienţi de originea rousseau-niană a termenului pe care îl venerează. Căci, de cele mai multe ori cei ce se consideră "de dreapta" refuză moştenirea intelectuală a "revoluţionarului" Jean-Jaques Rousseau. Ori, conceptul suveranitate populară îşi are originea în Contractul social şi explică modul în care puterea egală deţinută de fiecare "cetăţean" ca parte a "poporului" contribuie la formarea "voinţei populare" Pentru ca această suveranitate să se manifeste, cetăţenii să-şi exprime în mod direct "interesul": trebuie să voteze. În această variantă, suma intereselor dă o imagine de ansamblu asupra "interesului general", iar mandatul dat aleşilor pare unul mai degrabă imperativ. De aici şi obsesia permanentă, care a supravieţuit până astăzi, pentru prezenţa la urne: în absenţa unei participări electorale importante (la Rousseau chiar unanime) interesul general nu mai poate fi determinat iar legitimitatea alegerilor poate fi pusă sub semnul îndoielii.

În confruntarea politică, suveranitatea populară este confundată cel mai adesea cu opusul său, suveranitatea naţională. Dar, spre deosebire de suveranitatea populară, cea naţională nu este deţinută de popor, ci de naţiune, o entitate cu alte atribute şi cu alt scop. Naţiunea nu mai este formată din toţi locuitorii unui teritoriu, precum era cazul poporului, şi nu îşi manifestă suveranitatea direct, ci indirect. Iar aceste deosebiri dau sens aşa numitei democraţii parlamentare, pentru că naţiunea se manifestă politic prin reprezentanţi al căror mandat (reprezentativ, nu imperativ) nu poate fi în nici un fel limitat. În cazul suveranităţii naţionale vox populi nu este deloc vox dei!

După alegerile care au avut loc la sfârşitul lunii, mai mulţi credeau că electoratul a decis. Dar între timp situaţia reprezentării politice în Parlamentul european este în plină schimbare. În acest context mutarea aleşilor PNL de la un grup politic (ALDE) la altul (PPE) are altă semnificaţie. Dacă primele două grupuri politice rămân PPE şi S&D (socialiştii şi democraţii europeni), o mare operaţiune de racolare a aleşilor europeni este în curs pentru a determina clasamentul celorlalte grupuri politice. Pe de o parte, locul al treilea şi-l dispută liberalii cu grupul ECR (Europa conservatorilor şi reformatorilor, reprezentând euro-scepticii grupaţi în jurul Partidului conservator britanic), pe de altă parte Marine Le Pen şi Nigel Farage se confruntă pentru a-şi putea constitui un grup politic. În această ultimă situaţie, regulamentul Parlamentului european prevede că un grup politic poate fi constituit din cel puţin 25 de parlamentari originari din cel puţin o pătrime din statele membre. Ori, pentru moment nici Frontul Naţional francez, nici UKIP britanic nu au reuşit să asocieze partide din şapte state. Între cele două câmpuri se află Verzii şi Stânga unită care rezistă şi acestor alegeri. Aceste ultime două grupuri sunt calificate pentru al cincilea loc, amândouă având în jur de 50 de membri, dar lucrurile nu sunt nici pe de parte definitive. Abia în jur de 25 iunie grupurile politice vor fi definitive şi ierarhiile vor putea fi analizate.

Considerat unul din principalii înfrânţi ai scrutinului desfăşurat între 22 şi 25 mai grupul ECR, al euroscepticilor grupaţi în jurul conservatorilor lui David Cameron, au reuşit să se relanseze, şi de unde erau calificaţi pentru un al şaselea loc vizează acum a treia poziţie, punând la grea încercare liberalii, grav afectaţi de plecarea celor şase penelişti şi obligaţi la mari compromisuri pentru a-şi păstra poziţia. Conservatorii englezi din ECR nu au avut complexe şi nu au ezitat să preia mai multe partide de extremă dreaptă. În afara aliaţilor tradiţionali polonezi de la Dreptate şi justiţie şi cehi de la Forumul civic, mai fac parte din grup Adevăraţii finlandezi, Partidul poporului din Danemarca, care făcuseră parte din EFD (Europa Libertăţii şi Democraţiei) format în jurul lui Nigel Farage. Acestora li se adaugă Bulgaria fără cenzură care a înlocuit Ataka, dar şi Alternativa pentru Germania. Asocierea acestui ultim partid, al cărui scor a fost surpriza alegerilor europene în Germania, presupune asumarea unui risc deloc neglijabil din partea lui David Cameron, căci Angela Merkel nu pare să fie entuziasmată de aceste alianţe.

În ce priveşte formarea ECR, totul se petrece de parcă primul ministru englez încearcă să-l împiedice pe Nigel Farage, care a câştigat alegerile în regatul Unit, să îşi constituie un grup politic. Ori, în legislatura precedentă, UKIP reuşise să formeze în jurul său un grup politic cu 31 de membri. Se pare că Farage poate sconta pe aportul Mişcării 5 stele din Italia, singura formaţiune politică care a organizat o consultare pe internet a simpatizanţilor privind afilierea la un grup politic european. Dar o parte din aleşii partidului lui Beppe Grillo proveniţi din societatea civilă, pentru care asocierea cu extremiştii antieuropeni ai lui Farage este fatală, au anunţat că se vor asocia grupului verzilor. În afara concurenţei conservatorilor lui Cameron, Farage mai trebuie să facă faţă şi încercărilor Marinei Le Pen de a-şi constitui propriul grup politic. Iar între cei doi lupta este cât se poate de dură. Preşedinta Frontului naţional s-a aliat deja cu Liga Nordului, până acum membră a grupului EFD, dar mai încearcă să-şi mai asocieze şi Partidul Libertăţii din Olanda, Partidul Libertăţii din Austria (ambele, dincolo de denumire, partide extremiste anti-arabe, dar nu antisemite) şi chiar Jobbik-ul (acesta din urmă privit cu circumspecţie datorită antisemitismului său declarat).

În ce-i priveşte pe liberali, Guz Verhofstadt a încercat să afilieze o serie de partide regionaliste, cel mai important compromis făcut pentru a conserva a treia poziţie în Parlamentul european fiind asocierea NV-A-ului flamand (Noua Alianţă flamandă, partid autonomist flamand, până acum membru al grupului Verzilor).

Dincolo de toată această negociere a poziţiilor şi influenţei politice în hemiciclul european, apare evident principala victimă va fi coerenţa politica europeană. Combinaţiile politice dictate de interese naţionale riscă să altereze puterea pe care Parlamentul european a încercat să o consolideze. Iar o astfel de tendinţă nu este în concordanţă cu votul alegătorilor, oricare ar fi fost acesta.