WYSIWYG

Pentru că timpul cititorului nostru este atît de preţios (mult mai preţios decît al lor!), mă grăbesc să dezleg şarada literelor din titlul de astăzi. Ele rezumă expresia în limba engleză "What you see is what you get" - ceea ce vezi este ceea ce obţii. Un principiu adoptat de lumea calculatoarelor pentru construcţia interfeţelor cu care lucrează utilizatorul, menit să-i ofere acestuia o imagine exactă şi precisă asupra rezultatului final al interacţiunii sale, să-i simplifice viaţa, să îl scutească de efort suplimentar, acolo unde acesta poate fi preluat de programul cu care lucrează. "Utilizatorul nostru, stăpînul nostru", "Principiul economiei de efort" (inclusiv efort de gîndire!), "Cu cît mai simplu, cu atît mai atractiv şi mai folosit", chiar şi de către cel mai "neavizat" utilizator, adică "ultimul prost" în varianta pe care şi-o poate imagina creatorul programului respectiv!! Dincolo de ironii şi răutaţi, fără îndoială, un principiu menit să servească nevoile celor care dau bani ca să folosească produsul.

Politica este şi ea un "produs" care, cel puţin teoretic, ar trebui să slujească nevoile celor care o susţin din veniturile lor şi care o folosesc în speranţa de a vedea treburile publice rezolvate cu costuri cît mai aproape de valoarea serviciilor, temeinic, cu promptitudine şi eficienţă. Nimic mai departe de adevăr! Principiul politicii, nu doar la noi, dar mult mai mult la noi, decît la alţii!, este: "Niciodată nu o să primeşti, ceea ce ţi se arată (promite)!" sau altfel spus "Întotdeauna afară o să fie vopsit gardul, iar înlăuntru nu o să fie niciodată leopardul!!!" În sistemele non-democratice acest lucru este de aşteptat, întrucît politica serveşte, acolo, în primul rînd, dacă nu chiar exclusiv, interesele celor care au capturat instituţiile şi mecanismele deciziei, doar pentru a perpetua dominaţia autoritară a unei persoane, familii, clan, elită, asupra restului societăţii. În democraţii, însă, alunecarea politicii atît de departe de pricipiul sănătos şi natural, "WYSIWYG" ridică importante semne de întrebare şi ar trebui să îngrijoreze în cel mai înalt grad pe "utilizatorii" acestui produs, ajuns atît de virusat!!!

La o cercetare atentă, două mari surse de poluare a politicii pot fi identificate. Prima este ceea ce se numeşte tabloidizarea politicii sau, mai elegant spus, transformarea politicii dintr-un proces dominat de alegeri raţionale, organizare eficientă şi răspundere faţă de mandat şi alegători, într-un soi de spectacol pentru gură cască, menit "să-i prostească pe proşti" şi să-i trimită în instituţiile puterii pe cei "aleşi" de votul cetăţenilor turmentaţi de circul electoral, dar mai ales de cei care trag, prin spatele scenei, sforile puterii; fabuloasă intuiţia lui Caragiale! Analiza superficială a procesului s-a grăbit să pună vina acestei "teatralizări a politicii" pe dezvoltarea şi creşterea spectaculoasă a influenţei sociale a mijloacelor de comunicare în masă. În realitate, reducerea artificială şi păguboasă a politicii la aspectul competiţiei şi comunicării electorale este, într-o măsură cel puţin la fel de mare, rezultatul abdicării politicienilor, inclusiv a celor de vîrf, de la îndatoririle şi răspunderile care le revin în privinţa celorlalte activităţi esenţiale ale politicii: formularea programelor de guvernare, ca activitate fundamentală bazată pe analize şi construcţii conceptuale dezvoltate şi verificate în timp, evaluarea onestă a rezultatelor implementării diferitelor politici sociale în ciclurile de guvernare, construcţia soluţiilor pentru probemele nerezolvate, dar şi a celor nou apărute în dinamica socială, creşterea, selecţia şi promovarea oamenilor politici capabili să contribuie în cea mai mare măsură la eficienţa şi succesul guvernării, menţinerea contactului şi a dialogului direct, neîntrerupt cu alegătorul-cetăţean, nu doar prin intermediul mass-media, ci faţă în faţă, pentru a putea primi feed-back ul cel mai puternic, mai nuanţat şi mai precis, fără de care alegerea ţintelor şi a soluţiilor politice viitoare rămîne pură speculaţie ideologică sau este dictată de interesele restrînse ale diferitelor cercuri de putere.

A doua sursă de distorsiune şi poluare este interferenţa tot mai accentuată cu politicul a instituţiilor specializate în ascunderea, profesională şi sistematică, a adevărului, serviciile de informaţii. Din instrumente ale puterii, aproape peste tot în marile, micile, dezvoltatele şi subdezvoltatele, vechile şi noile democraţii, acest proces a atins limitele de la care este deja greu să decizi dacă serviciile servesc democraţia sau ele se servesc de instrumentele democraţiei pentru a promova şi controla o agendă care nu are nimic de a face cu interesele publice, ori cu mecanismele consacrate ale democraţiei. Niciodată în istoria statelor moderne nu au existat atît de mulţi lideri, oameni politici la vîrf, preşedinţi de stat, prim-miniştri, decidenţi politici de importanţă zero, proveniţi din sistemul serviciilor de informaţii, acreditaţi, promovaţi şi susţinuţi de serviciile de informaţii. Aproape în toate marile democraţii funcţia de "personal" în spaţiul politicii a fost părăsită complet de partide şi preluată la fel de complet de "servicii". Dincolo de faptul că aceste "transferuri" distrug mecanismele fireşti şi necesare ale spaţiului politic, ele au erodat pînă la desfiinţare rolul complex al partidelor politice şi sunt la originea "împrumutului cultural" care a transformat astăzi aproape totul: spaţiul politic a fost încet-încet impregnat de o cultură a "lucrului ascuns", a "valorii şi eficienţei minciunii în interes superior", a manipulării şi atingerii cu orice preţ a scopului propus, chiar şi cu preţul vieţii celor din buzunarele cărora serviciile şi politica deopotrivă îşi trag sursele bugetare astronomice, dacă le comparăm cu oricare altă perioadă de existenţă şi funcţionare a sistemelor democratice, din statele moderne. Mai grav încă, deja două generaţii de politicieni au învăţat că se pot servi de mijloacele şi "loialitatea" serviciilor pentru a-şi realiza scopurile politice, iar dacă America a mai avut puterea şi instinctul democratic necesare pentru a-l sancţiona drastic, cu ridicarea mandatului prezidenţial, pe Nixon, nu acelaşi lucru se poate spune despre restul democraţiilor lumii. Dimpotrivă, în ţări periferice, cum este şi România, marile democraţii nu se sfiesc să încurajeaze "patronajul" serviciilor de informaţii asupra politicii, chiar şi cu preţul compromiterii şanselor de construcţie a unei veritabile, stabile şi eficiente culturi democratice. "Scopul scuză mijloacele" este principiul dominant care depărtează tot mai mult politica democraţiilor post-moderne de principiul autentic şi constitutiv: WYSIWYG.