Ziduri

În Europa, isteria zidurilor şi a gardurilor menite să controleze fluxurile de refugiaţi a atins cote de la care diferenţa dintre patologic şi normal nu mai poate fi sesizată. Nu mai este deloc clar cine e sănătos şi cine e "atins de filoxeră": cel care ridică ziduri, garduri şi bariere, ori cei care se opun acestei manii contagioase.

Ziduri, garduri, bariere, valuri de pămînt securizate de adînci canale cu apă, obsesia omului de a se ascunde de pericol dincolo de un obstacol masiv, pe care l-a ridicat prin propriile eforturi, este tot atît de veche, pe cît omenirea însăşi. Zidurile sunt ridicate pentru ca să izoleze o incintă privilegiată, oraşul, cetatea, cartierul etc. de "lumea cea rea", cea în care pericolele umblă libere şi pot oricînd da peste tine. Uneori, însă, zidurile şi gardurile sunt făcute pentru a-i ţine prizonieri în incintă pe cei dinlăuntru. Fie că au fost condamnaţi pe drept, ori pe nedrept, zidurile sunt ridicate pentru ca ei să nu poată părăsi incinta. Simbolice, sau fizic întrupate în construcţii ciclopice, zidurile sunt cele mai vechi vestigii care ne vorbesc astăzi despre trecut. Unele însă povestesc la fel de credibil şi despre viitor!

Marele Zid Chinezesc este cea mai importantă realizare umană, care poate fi zărită cu ochiul liber de oricine a avut norocul să ajungă pe Lună şi să privească de acolo Planeta Albastră. A costat viaţa a milioane de oameni, pentru a fi ridicat, mii de kilometri pe vîrfuri de munte şi adîncimi de văi, dar invazia mongolă tot nu a reuşit să o oprească. Istoria apocrifă spune că o femeie ar fi deschis porţile invadatorilor, dar eu cred că este doar una dintre nenumăratele dovezi de laşitate masculină care, în loc să-şi recunoască eşecul, dă vina pe "slăbiciunea" sexului (genului!) frumos! De la istoria Constantinopolelui, la cea a marilor cetăţi ale Occidentului, perioada de mijloc a istoriei noastre este plină de asedii şi ziduri prăbuşite, chiar dacă au rezistat o vreme asalturilor cuceritorilor. Chiar dacă nu mai au ziduri, ca acelea medievale, oraşele moderne au ridicat bariere, pînă tîrziu în secolul al XVIII-lea. La noi, ele au funcţionat chiar până în zorii secolului XX. Raţiunea de securitate primară a lăsat locul raţiunilor economice şi controlului mobilităţilor individuale, într-o lume în care oraşele nu au rămas decît rareori "ţinte libere" pentru uriaşul transfer din rural în urban, caracteristic modernităţii. Economiile naţionale, ridicate în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea în spaţiul occidental, sunt construite pe "unificarea internă" prin desfiinţarea barierelor (la propriu!!!) care marcau aria privilegiilor feudale şi unificarea principalului instrument economic mobilizator al circulaţiei oamenilor, mărfurilor şi serviciilor: moneda! Zidurile sunt însă încă încorporate în structura marilor oraşe ale modernităţii. "Strada Zidului" este astăzi faimoasă în New York pentru culoarea ei cultural-teatrală, dar zidul cu pricina a existat, multă vreme, pentru a proteja grădinile localnicilor din zonă de incursiunile prădalnice ale vieţuitoarelor sălbatice care trăiesc şi pe seama oraşului şi a oamenilor săi. Oraşele moderne sunt marcate, ca de o boală socială, de ghetouri şi zidurile despărţitoare ale acestora. Fie ele fizice sau simbolice, zidurile interioare din sînul societăţii moderne au fost obstacole redutabile care au separat generaţii la rînd oameni, clase, şcoli, afaceri şi zone de locuire, lumi, în esenţă, destinate să nu se întîlnească decît rar, sau deloc!

Politica a creat şi ea ziduri, garduri şi bariere de-a lungul şi de-a latul istoriei ultimilor două sute de ani. Militarii au vrut să-şi pună ţările la adăpost înapoia unor uriaşe "ziduri", Linia Maginot, sau Zidul Atlanticului sunt exemplele cele mai evidente. Eşecul a fost răsunător! După al doilea război mondial, Statele Unite şi Occidentul au răspuns puterii sovietice extinsă peste jumătate din continentul european cu ridicarea unui "zid de stăvilire", celebra politică de "containment" formulată în nu mai puţin celebra lungă telegramă (diplomatică) a lui George F. Kennan. Cortina de fier, un alt uriaş zid al politicii post-belice, a căzut peste Europa şi acolo a rămas jumătate de secol. Ca să nu existe nici o îndoială cu privire la realitatea şi calităţile ei de impenetrabilitate care separau radical Estul de Vestul continentului, URSS a construit în mijlocul Berlinului şi al Germaniei un zid din piatră şi beton, rivalizînd cu Marele Zid Chinezesc. Astăzi, politica ridică alte ziduri, garduri şi bariere. SUA nu s-au sfiit să construiască la graniţa cu Mexicul una dintre cele mai lungi şi impresionante bariere fizice, menită să reducă fluxul emigraţiei ilegale din sud către nord. Coreea de Sud este despărţită de Coreea de Nord de un uriaş gard, păzit de două armate ţinute, la propriu, cu mîna pe trăgaci, de mai bine de cincizeci de ani. În Europa, isteria zidurilor şi a gardurilor menite să controleze fluxurile de refugiaţi a atins cote de la care diferenţa dintre patologic şi normal nu mai poate fi sesizată. Nu mai este deloc clar cine e sănătos şi cine e "atins de filoxeră": cel care ridică ziduri, garduri şi bariere, ori cei care se opun acestei manii contagioase.

Oricît de groase, de trainice, de bine înfipte în pămînt, ori în inimile şi vieţile oamenilor, zidurile sunt sortite unui singur viitor: să cadă! Este adevărat, din păcate, sub ruinele lor, ori sub umbra lor, generaţii de inocenţi au avut de plătit preţul izolării, al lipsei de lumină şi de perspectivă umană asupra vieţii!

Sunt încă ziduri, multe ziduri, care se ridică, ori rezistă în jurul nostru pentru a ne întuneca vederea, mintea şi sufletul. Pînă una alta, vă recomand o doză zilnică de antidot: Pink Floyd/The Wall!!!