Apusul fără glorie şi leac al meritocraţiei

Nu ştiu exact locul unde i-a fost săpată groapa, dar sigur i s-a pus cruce. Cum, cui? Meritocraţiei, nu spusei? Ce-i aia? Pe scurt, ca să nu ne pierdem nici în meandrele concretului şi nici în hăţişul subtilităţilor logico-lingvistice: o soluţie de formare, selectare şi promovare a elitelor, de la cele profesionale, la cele politice, în care criteriul fundamental şi consecvent operant este meritul personal, acumulat, dovedit şi exersat la nivel de performanţă, într-un domeniu sau altul de activitate socială. Este unul dintre cele mai frumoase şi mai rezistente mituri ale modernităţii, în spatele căruia au stat frumuşel ascunse şi şi-au văzut de treaburile lor murdare unele dintre cele mai largi şi eficiente manipulări de conştiinţe, siluiri şi contrafaceri de instituţii sociale, unele dintre cele mai desfigurante şi ruinătoare abuzuri suportate de mulţimea celor care se mulţumesc să creadă, fără să mai şi cerceteze. Cazul României este unul de manual! Aproape perfect şi foarte grăitor.

În frumoasa şi bogata noastră ţărişoară, toate merg pe dos şi din rău în mai rău! Nu de ieri de azi, ci de cel puţin un secol. Nimeni, cu un strop de minte şi de bună credinţă, nu mai pune la îndoială acest diagnostic, cu reverberaţii istorice. De ce ni se întîmplă nouă asta? Pentru că-s proştii la putere! Proştii, canaliile, corupţii, vînzătorii de ţară, ariviştii fără scupule, însetaţii de îmbogăţire care calcă fără să clipească peste orice cadavru, inclusiv cadavrul ţării, numai să le meargă lor bine şi să îşi vadă împlinit interesul. Din înşiruirea asta, proştii sunt cei care ne interesează azi. Domnia lor peste instituţiile de putere şi de administrare a treburilor, bunurilor publice a căpătat numele de "prostocraţie". Care este leacul împotriva ruinătoarei prostocraţii? Meritocraţia!

Fals. Şi vom arăta mai la vale de ce!

În materie politică, meritocraţiile nu au existat şi nu au operat coerent, consistent, nicăieri şi în nici o perioadă istorică, în ultimul veac şi jumătate. Priviţi numai în jur, cu ochii larg deschişi. Luaţi America de azi, aflată în focul competiţiei cu uriaşă miză, cea a formării structurii de putere prezidenţială şi parlamentară pentru următorii patru ani. Poate cineva să pună mîna pe inimă şi să susţină că Trump şi Biden sunt oamenii politici cu cele mai serioase merite, personale, profesionale şi politice şi, astfel, sunt cei mai calificaţi pentru a se afla în competiţia care va hotărî destinele Americii şi ale celor trei sute şi ceva de milioane de cetăţeni ai ei, dacă nu şi ale altor cîtorva miliarde de muritori de pe planetă? Hai, să fim serioşi! Competiţia politică din America este orice, mai puţin o competiţie în sînul unei elite. Faceţi un salt de la Washington la Londra şi întrebaţi-vă dacă alde Farage şi ceilalţi ipochimeni din aceeaşi "specie" sunt produsele de vîrf ale meritocraţiei politice britanice. Dacă ei sunt vîrfurile, atunci....unde mai este fundul sacului? Şi nu doar Farage, Boris Johnson, Liz Truss sau Rishi Sunak deopotrivă. Iar şirul poate merge înapoi, aproape fără întrerupere, pînă la Churchill. Care, fie vorba între noi, nu a fost nici el un "Făt frumos" al politicii fostului mare imperiu şi nici nu s-ar fi bucurat de ecoul istoric de care se mai bucură şi azi numele său, dacă al doilea război mondial nu ar fi avut loc, sau dacă ar fi avut alt deznodămînt. De la Londra puteţi face o haltă la Paris sau la Berlin şi o să fiţi obligaţi să contemplaţi acelaşi tablou. Oamenii de la vîrful politicii, departe de a fi împovăraţi de meritele care să-i recomande pentru funcţiile şi pentru rolul pe care l-au jucat la un moment dat în viaţa politică a ţării, îşi datorează carierele, mai degrabă, unor obscure jocuri de culise, reprezintă de cele mai multe ori doar cel mai mic numitor al competiţiei dintre diferite clanuri şi centre de putere din marile ţări ale Europei. Sper să nu mi-l daţi pe Putin de exemplu şi meritele lui kagebiste. Departe de a fi un produs de vîrf al instituţiei pe care a servit-o, este mai degrabă un gunoi ridicat pe val de furtunile istoriei, abătute peste spaţiul rusesc la sfîrşit de secol XX. Nicăieri, politica nu este un spaţiu al formării, cultivării şi folosirii sistematice a mecanismelor şi produselor meritocraţiei. Cel puţin, nu în ultimii o sută de ani. Cît despre excepţii, dacă le găseşte cineva, ele, desigur, nu fac decît să confirme regula!

Cei care, sătui de mizeriile zilelor în care trăim, ridică ochii la cer şi invocă soluţia meritocraţiei în politică, ori nu ştiu ce spun, ori aberează de bună voie, ca să mai spună şi ei ceva. Cu ştaif şi morgă, desigur! Cînd a avut România elite politice? Ştiu, o să mi se dea exemplul generaţiei fondatoare de modernitate de la sfîrşit de secol al XIX-lea şi început de secol al XX-lea. Problema este că ei nu s-au ridicat la putere urcînd trepele vreunei meritocraţii, în România. Ei reprezintă unul dintre puţinele cazuri din istoria noastră modernă cînd nişte oameni cu merite personale, profesionale şi intelectuale reale au fost ridicaţi la putere, nu în ultimul rînd în virtutea stării lor sociale, dar mai ales ca urmare a masivelor influenţe externe, pentru a realiza începutul modernizării României. Un obiectiv istoric care servea atît interesele lor, cît şi pe ale celor care i-au sprijinit să ajungă la putere. De la organizarea instituţiilor şcolare şi a spitalelor, pînă la aşezămintele de asistenţă socială şi armată, România şi societatea ei au fost aşezate într-o nouă paradigmă. Într-o cheie cu tragice consecinţe pentru dezvoltarea socială a României, după cel de al doilea război mondial avem cazul unei contra-elite propulsată la putere de o putere străină cu obiectivul clar de a rade de la rădăcină orice rămăşiţă a vreunui mecanism meritocratic care a funcţionat înainte în favoarea selectării vîrfurilor politice şi militare ale ţării. Pentru constituirea noilor pseudo-elite, s-a trecut brusc şi imperativ la "merite" de altă natură, cum ar fi servirea fără crîcnire dar cu entuziasm a intereselor politice, economice şi de orice altă natură ale puterii ocupante. Aşa s-a cernut şi aşternut la putere, în România, pentru o jumătate de secol, o nouă clasă politică superpusă, a cărei mitologie de sprijin a avut ca referinţă iniţială "meritele activităţilor din ilegalitate", iar ulterior obedienţa absolută faţă de clica conducătoare a partidului şi statului. Societatea românească nu a avut niciodată în "programul ei de lucru", în "fişa de parcurs", cel puţin în ultima sută de ani, formarea de elite pentru activităţile de guvernare şi administrare cu folos social a treburilor publice. Evident, decembrismul nostru de la sfîrşitul anilor 80 din secolul cu numărul XX nu s-a străduit nici el prea mult ori prea aplecat să impună vreo meritocraţie autentică. "Noi şi-ai noştrii" a fost formula magică, operantă universal, pentru a ridica în scaunele puterii pe unii şi pe alţii, atît pe stînga, cît şi pe dreapta. Şi cu asta, basta! Acestea sunt "elitele" politicii din România. Sigur, cineva s-ar putea întreba de ce nu avem măcar în alte domenii soluţii meritocratice care să ducă lucrurile pe calea cea bună, cum ar fi învăţămîntul, sănătatea publică, administraţia publică, instituţiile militare şi de ordine publică etc. Răspunsul este cît se poate de simplu şi, desigur, dezamăgitor. Toate aceste domenii au fost adînc şi dramatic politizate încă din vremea dominaţiei structurilor şi instituţiilor puterii comunistoido-ceauşite şi aşa au rămas, penetrate şi aservite intereselor politice, pînă în ziua de azi. Speranţa că măcar acolo s-ar putea impune soluţii meritocratice este pur şi simplu deşartă! De altfel, dacă ridică cineva ochii roată, fie şi numai un pic, atunci o să fie obligat să constate că nici una dintre societăţile pivot ale post-modernităţii nu favorizează, azi, soluţii meritocratice de guvernare. În nici un caz nu în politică sau în conducerea treburilor publice. Tot mai clar apare faptul că noul "Weltanschauung" favorizează soluţiile de tip autoritarist. Nu elitele sunt chemate să guverneze şi să administreze, ci pîlcuri de strînsură formate din supuşii zeloşi ai unei ideologii şi/sau ai unui centru sau altul de putere, cel care domină la un moment dat asupra instituţilor de putere şi asupra deciziilor societal-statale.

Vremea meritocraţiilor chemate la cîrma societăţilor a fost scurtă, a fost mai degrabă excepţia şi a apus de mult! Din punctul de vedere al situaţiei din România, răstălmăcind vorba poetului: "pe cînd am fi vrut să o vedem, nu era, nu o vedem nici azi şi nici nu e". Mai grav, nici nu mai poate să fie!