Iarna fasciilor înmugurite

Ceea ce a început ca o poveste de scandal, cu o puternică coloratură etnico-socială, s-a transformat într-o criză majoră în relaţiile politice dintre România şi Italia. Cine este vinovat şi pentru ce?

Răspunsul autorităţilor italiene, care au ales să vorbească prin­tr-un singur glas, cel al mi­nistrului de Externe Frattini, este simplu şi univoc: Româ­nia! De ce este ea vinovată? Pentru că nu-şi ţine acasă infractorii periculoşi! Pe cei care, prin comportamentele lor violente, cu componentă sexuală aberantă, degradează dincolo de orice limită siguranţa cetăţeanului şi a oraşelor italiene, deteriorează grav spaţiul moral al societăţii, ofensează bunul-simţ al comunităţilor care i-au găzduit cu generozitate pe aceşti dezmoşteniţi ai societăţii româneşti. Pe ce se bazează autorităţile italiene cînd formulează acest diagnostic, este o altă istorie. Aparent, motivul poate fi găsit în fiecare zi, în aproape orice ziar şi pe toate ecranele televiziunilor de ştiri: un român a violat şi a omorît cu bestialitate soţia unui înalt ofiţer al armatei; o româncă a ucis în plină stradă o femeie, împungînd-o în ochi cu umbrela; organizaţi în grup, românii au violat o adolescentă, după care au mutilat-o; un bătrîn a fost asasinat de asistenta sa, româncă; un copil a fost agresat cu bestialitate de români etc. Nu este zi în care aceste ştiri să nu fie comentate în direct pe toate canalele de ştiri, să nu răzbată în discursurile oamenilor politici. Guvernul Italiei are şi remedii pentru situaţia devenită intolerabilă. Le face publice prin glasul autorizat de un mandat parlamentar al Alexandrei Mussolini, nepoata şi moştenitoarea politică a dictatorului: să-i castrăm chimic pe români, după prima infracţiune; să nu-i mai lăsăm să intre în Italia, dacă au cazierul încărcat cu fapte de o anumită gravitate, să punem România să-şi ia acasă concetăţenii care mai zac prin taberele amenajate la periferiile oraşelor italiene, înainte de-a apuca să facă cine ştie ce alte nenorociri. Ministrul de Externe al Italiei nu face niciun secret din adeziunea sa totală la acest program. Îl aruncă în faţă, răstit, cetăţeanului care, deşi este tot ministru de externe, nu este nici pe departe omologul său, ci doar reprezentantul ciumat, venit din România, al unei populaţii de degeneraţi care trebuie alungaţi nu doar din Italia, ci chiar din Europa.

Răspunsul autorităţilor române este ceva mai concis: România, ca ţară, şi guvernul său nu poartă o responsabilitate directă pentru faptele cetăţenilor săi aflaţi pe teritoriul Europei, unde au cîştigat cu greu dreptul de a se deplasa liber. Acest drept nu va fi suspendat niciodată de România, nici măcar de dragul relaţiilor privilegiate cu Italia, ori pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în spaţiul public european. În rest, România este gata să coopereze cu autorităţile locale pentru a limita şi elimina in­fracţionalitatea datorată cetăţenilor săi, aflaţi temporar în Italia.

Ce nu spun nici autorităţile României, nici ale Italiei este tocmai esenţialul.

Românii aflaţi în Italia, care încalcă grav legea, care comit acte majore de violenţă, cu vătămare corporală, ori omoruri, reprezintă o fracţiune foarte mică, în cîmpul infracţional al frumoasei ţări meridionale, unde se manifestă la fel de "neobosit", italieni, albanezi, ruşi, bulgari, magrebieni, greci etc. De asemenea, ei reprezintă o fracţiune infimă din totalul românilor trăitori paşnici ai meleagurilor italiene. În consecinţă, este nedrept şi odios, neacceptabil din punct de vedere al relaţiilor bilaterale, ca reprezentanţii autorităţilor italiene să fie inspiratorii, coordonatorii şi beneficiarii politici ai unei campanii de linşaj mediatic al românilor şi al Ro­mâ­niei.

Chestiunea migraţiei marginalizaţilor sociali nu este o problemă doar a României, a comunităţilor rrome, ori a acestui moment al istoriei europene. Crearea spaţiului integrat european, în care libera circulaţie a personelor a devenit un bun cîştigat, a generat o seamă de probleme noi, de care nimeni, în instituţiile europene, nu s-a ocupat cu temeinicie şi seriozitate. De aceea, înalţii funcţionari ai Bruxelles-ului sunt cît se poate de mulţumiţi de faptul că tensiunile se consumă în relaţiile directe, româno-italiene, italo-albaneze, italo-magrebiene, franco-magrebiene, polono-irlandeze etc. În felul acesta, nu se mai vede că înaltele instituţii habar nu au de problemele reale ale Europei, pe care se presupune că ar trebui să le gestioneze, după cum nu au nici cel mai mic apetit pentru studiul şi abordarea lor. Realităţi cum sunt cele legate de migraţia şi extinderea marginalităţii sociale, nu pot fi abolite prin "decrete", nici ale guvernelor naţionale, nici ale autorităţilor de la Bruxelles. Pe de altă parte, instrumentalizarea infracţională a marginalităţii sociale este una dintre activităţile "productive" cele mai rentabile de pe tot teritoriul Europei şi mult dincolo de limitele sale. Venituri de sute de miliarde de euro, anual, sunt produse în aceste creuzete ale corupţiei, crimei, violenţei, traficului de persoane, care au înlocuit cu succes scalvia secolelor anterioare. Între beneficiarii acestor uriaşe fonduri negre, atît în România, cît şi în Italia, pot fi regăsite partide şi personalităţi "respectabile". Italia a trecut printr-o fază de reformă internă, în care aceste lucruri au fost expuse public şi abordate, chiar dacă fără mare succes, de justiţie. În România, acest lucru nu s-a întîmplat, încă. Din păcate, nici în Italia, nici în România, luate separat sau împreună, eforturile de acest fel nu pot oferi o soluţie pe termen lung. Pentru aceasta ar fi nevoie ca Europa să trateze, în ansamblu, problemele marginalităţii sociale şi să abordeze politici cel puţin corelate de combatere a ei, pe spaţiul unic şi liber al continentului.

Pînă atunci, şi în lipsa euro-remediilor, fasciile dau muguri noi, pentru început, în Italia!