Iluzia evadării din periferie

De cînd s-a născut România ca stat modern şi pînă astăzi, statutul ei pe harta de putere a Europei a fost unul şi acelaşi: zonă de periferie în raport cu un centru de putere care, fie şi temporar, a fost capabil să îşi impună asupra zonei obiectivele şi interesele, soluţiile politice, economice, militare. Fie total şi necontestat, fie parţial şi în competiţie cu alte centre de putere, dar în orice caz, relativ stabil şi eficient. Nu doar de dragul exerciţiilor de geopolitică, ci pentru a extrage beneficiile pe care puterea le stoarce, oriunde şi mereu: resurse naturale şi economie, suport pentru centru şi politicile sale şi, la nevoie, ceva carne de tun şi sprijin militar. Relativ instabilă, în bună măsură concurenţială, schimbătoare, a fost identitatea centrului. La origini, un sistem binar Rusia şi Franţa, cu cei doi actori cînd în concurenţă, cînd în cooperare. După primul război mondial, preponderent Franţa. Pe măsură ce Pacea de la Versailles se erodează, URSS şi Germania revin în competiţie pentru controlul asupra zonei. Fără să fi concurat niciodată pentru ocuparea fermă a centrului, Marea Britanie îşi extinde şi ea interesul asupra României, dar limitat, doar din perspectiva controlului asupra Balcanilor de sud şi a punctului critic pentru ecuaţia din Asia Mică, Turcia. Al doilea război mondial, Romania îl porneşte alături de Germania, împotriva alianţelor ei istorice şi naturale cu Franţa şi Marea Britanie, pentru a sfîrţi în "alianţă" cu URSS şi Puterile Atlantice. La sfîrşitul conflagraţiei, însă, este confruntată cu adevărul crunt şi rece al statutului ei de periferie, adică este predată "cu acte-n regulă" Moscovei, cu tot cu arme şi bagaje, conform înţelegerilor de la Yalta şi Potsdam. Jumătate de secol, periferia din care a făcut parte şi Romania a fost zonă de ocupaţie, colonie şi semi-colonie a centrului de putere de la Moscova. Cînd efectele marelui dezgheţ post război rece se fac resimţite şi centrul implodează, competiţia pentru zonă se redeschide, avînd în rolul titular, de data aceasta, Statele Unite, iar în postură de cîntăreţi de cor la strană, Bruxelles-ul. Adică vocea colectivă, cînd acordată, cînd dezacordată a Germaniei, Franţei şi Marii Britanii şi a altor cîtorva ţîrcovnici arondaţi pe la altarele fiecăruia dintre cei mari.

Iluziile legate de o "posibilă" evadare a României din poziţia ei precară au şi ele istoria lor. De regulă, cam la distanţă de o generaţie, ele sunt resuscitate, revopsite şi fardate, pentru a fi îmbrăcate drept haine noi pe scena politicii locale de către alţi actori, gata să vîndă omului de rînd şi prea puţin ştiutor, dezamăgit, tot mai stors de speranţă şi resurse, iluzia unui soi de "înviere istorică", printr-o reuşită evadare din periferie. Şi cum să se facă această lepădare de soartă? Doar două şi numai două soluţii au fost mereu pe agenda politicii noastre, fie că eram la 21, la 48, la 34, 54, la 64, la 74 şi asemenea şi la 84 şi 94 şi eţetera, întrucît ne priveşte... vorba lui Tache Farfuridi. Prima a fost să sărim de pe o orbită pe alta. Din periferia centrului A să sărim sub oblăduirea centrului competitor, B! Evident, tot la periferie! De la Franţa la Rusia şi retur. De la Franţa şi Marea Britanie la Germania. De la Germania la Moscova, chiar dacă ultima translaţie s-a făcut fără să ne mai întrebe cineva, ceva şi pe noi, respectiv pe politicienii de la Bucureşti. După 1990, desigur, de la Moscova la Washington, via Bruxelles. Cealaltă soluţie a fost să ne prefacem, ba chiar să ne luăm în serios şi să declarăm cu de la noi putere că nu mai suntem periferie. Nu mai vrem să ştim de epitropia nici unui centru de putere. Noi de capul nostru, noi prin puterile noastre, un centru local de putere etc.. toate elucubraţiile din familia aceasta de idei şi de soluţii impracticabile, cînd nu erau pur şi simplu imposibile. Ca şi cînd, dacă băgăm capul în nisip, lumea din jur nu mai există! Ambele soluţii au fost practicate cu rezultate asemănătoare: eşec. Cu E mare. În plus, costurile au fost de fiecare dată uriaşe, atît cele umane, cît şi cele materiale. Nu degeaba istoria socială a României este un neîntrerupt şir al "generaţiilor de sacrificiu". Nu metaforic sau eufemistic, ci la modul tragic şi propriu. Cel mai stabil element în istoria noastră este, de aceea, hiatusul dintre generaţii, nicidecum vreo moştenire care ar fi fost transmisă cultural, material şi social. De fiecare dată, din nou, de la zero, din altă fundătură, din alt fund de groapă. La fiecare început de ciclu generaţional, o uriaşă cădere economică şi o masivă destructurare socială, urmate undeva, cam după două decenii de urcuş grăpiş, de o scurtă redresare, niciodată mai lungă de un deceniu. După care, o altă ruptură şi altă cădere în prăpastie. Urmează alt urcuş, cu o altă generaţie de sacrificiu la lopată. Elitele generaţionale, în măsura în care au avut vreme şi tărie să se închege, rămîn izolate, nu mai comunică cu generaţia următoare, sunt marginalizate, distruse fizic sau constituie grosul unei migraţii către centru a "creierelor de lux".

Din 1989 şi pînă acum am mai bifat o generaţie. Căderea economică, departe de fi fost depăşită, se adînceşte, iar viitorul nu sună deloc, dar deloc, bine. Nu doar din cauza noastră şi a neputinţelor locale, cît a furtunii care bîntuie şi va bîntui încă şi mai răvăşitor structurile unei economii globale săpată la rădăcină de dificila restructurare a formulei energetice, de otrava consumului ca obiectiv economic suprem şi absolut, cu orice preţ şi cu oricîte cheltuieli, a restructurării inevitabile a marilor instituţii, mecanisme şi cicluri financiare, a restructurării formulelor şi centrilor de putere economică din lume. Destructurarea socială, în România, este departe de a se fi încheiat şi încă nu se zăresc nici măcar rădăcinile, darămite mugurii formulelor care ar putea susţine într-un viitor de mai lungă durată un alt tip de organizare socială, în afara propunerii deja sesizabile de "lagăr". Democraţia a mai rămas doar subiect de propagandă şi dezbateri sterile. Practica politică şi funcţionarea instituţiilor de guvernare din România se află deja în teritoriul "post-democraţiei". În materie de cultură, nu e cazul să mai insistăm, "cancel culture", adică pe româneşte, distrugerea culturii, este noua politică oficială la Bruxelles, în America, în mai toată Europa şi, desigur, şi în România. De ce-ar mai fi nevoie ca, după calapodul cunoscut, să se încheie "en fanfare", şi ciclul de viaţă socială al acestei prime generaţii, post-revoluţionare? De un război, vezi bine. Putin, în marea lui "generozitate", ni l-a oferit. Mai mult, ni l-a adus în pragul casei. Tot ceea ce mai avem de făcut este doar să sărim pîrleazul. În altă prăpastie, căci evadarea din periferie pentru România, "pînă la noi ordine", rămîne în afara orizontului nostru istoric.