Interesul poartă fesul?

Într-o zi de sâmbătă, pe 24 aprilie 1915, 600 de personalităţi armene din Constantinopol erau asasinate din ordinul ministrului de interne Talaat Paşa, membru al guvernului otoman al aşa zişilor "juni turci". Aşa începea genocidul armenilor, primul genocid al secolului al XX-lea, care va determina asasinarea din motive politico-religioase a 1,5 milioane de oameni (nu doar armeni, ci şi creştini asiro-caldeeni sau greci ortodocşi) în Imperiul otoman. Un genocid pe care România refuză să-l recunoască. Mai mult, comemorarea acestuia pare să fi fost "temperată" astfel încât susceptibilităţile "marelui partener comercial turc" să fie menajate. Astfel, un adevăr istoric evident a fost cenzurat din motive politice şi economice.

Dacă preşedinte Klaus Iohannis a dat totuşi publicităţii, chiar pe 24 aprilie 2015, un mesaj convenţional pentru a marca comemorarea unui secol de la începutul masacrării armenilor, aducând "un pios omagiu victimelor poporului armean, care a rezistat peste decenii vicisitudinilor istoriei şi grelei încercări de la începutul secolului trecut", fără însă a face vreo referire la "genocid", primul ministru Victor Ponta nu pare să fi fost avut nicio declaraţie oficială în privinţa subiectului. În schimb, primul ministru român a fost prezent la Istanbul pe 23 aprilie cu ocazia unui aşa zis "summit al păcii" care marca un secol de la începutul campaniei din Gallipoli, cunoscută şi sub numele de bătălia de la Dardanele. Doar că, pentru a fi exacţi, bătălia de la Gallipoli începuse pe 25 aprilie 1915 şi nu pe 23 aprilie (se încheiase pe 9 ianuarie 1916). De altfel bătălia de la Gallipoli a reprezentat una din marile înfrângeri suferite de Antanta în primul război mondial. Deci, departe de a fi o sărbătoare a păcii "summit-ul" comemora o victorie turcească. Apare evident că numitul "summit" a fost organizat mai devreme decât ar fi fost normal pentru a acoperi amploarea recunoaşterilor internaţionale a genocidului armean.

Reacţia autorităţile turce de a încerca diminuarea efectului de domino al recunoaşterii de tot mai multe state a genocidului armean era previzibilă. Republica turcă, care a succedat în 1923 Imperiului otoman - şi al cărui întemeietor, Mustafa Kemal, supranumit şi rămas în istorie drept Ataturk (tatăl tuturor turcilor) şi-a câştigat renumele tocmai în bătălia de la Gallipoli - nu a negat nici deportările, nici masacrele, dar a contestat orice responsabilitate şi a respins orice referire la genocid. Pentru turcii, singura responsabilitate politică ar fi aparţinut regimului sultanului, iar în contextul primului război mondial deportările şi asasinatele ar fi fost doar triste accidente de parcurs, dar în nici un caz nu ar da seama despre vreo acţiune politică deliberată vizând eradicarea creştinilor. Astăzi, când creştinii din Orient care au rezistat masacrelor din primul război mondial (creştinii din Irak sau Siria, copţii din Egipt) sunt asasinaţi şi alungaţi din regiunile lor, genocidul armean nu mai pare doar o pagină sumbră a istoriei. Şi, prin decizia sa de a nu se înscrie spontan în războiul împotriva aşa numitului Stat islamic Turcia lui Erdogan a dat naştere deja la nenumărate proteste internaţionale. Această ambiguitate a făcut ca mulţi comentatori de politică internaţională să compare relaţia autorităţilor turce cu Statul islamic cu relaţia autorităţilor din Pakistan cu talibanii. Iar faptul că Turcia a permis militanţilor islamişti să treacă graniţa în Siria pentru a se alătura războiului sfânt împotriva lui Bashar al-Assad este cât se poate de bine cunoscut.

Menajarea Turciei în raport cu responsabilitatea politică pe care ar fi fost firesc, în raport cu adevărul istoric, să şi-o asume, departe de a-i face un bine, o slăbeşte. Autoritarismul viziratului lui Erdogan, al cărui antioccidentalism nu este depăşit decât de respingerea democraţiei liberale, se foloseşte propagandistic de "candoarea" statelor europene sau nord americane care, din motive economice sau militare, se cenzurează când e vorba despre genocidul armean. Când adevărul istoric este ocultat pentru a proteja aşa zise interese economice sau militare superioare, mai putem vorbi despre democraţie, despre libertatea cuvântului sau despre statul de drept?