Leave Brancusi alone, băi, vere!

A murit şi Horia Damian. Era, practic, ultimul dintre marii artişti români care au ales Occidentul cu mulţi ani în urmă. Ne gândim, ca într-o enumerare boantă, la Jules Perahim, Aurel Cojan, Paul Neagu, Nicăpetre. Mai tinerii Constanţiu Mara, Emil Ciocoiu, Tudor Banuş, Nicolae Maniu, Ingo Glass, Michael Lassel, Zemlenyi, tot într-o înşiruire fără alte criterii, dar ca un clin d'oeil pentru cei readuşi la Bucureşti de Radu Boroianu, au timp să vină auriţi acasă, dar mai ales să îşi regăsească în linişte şi fără preconcepţii amintirile zilelor de început de toate.

Horia Damian a murit în al 90-lea an al vieţii, vârstă pe care a apucat să o rotunjească în februarie. Anul 1942, de acum 7 decenii, a fost anul debutului pe simeze, inclusiv cele ale Salonului Oficial, plus debutul pe podiumuri. La sfârşitul războiului, în plină primă tinereţe, se stabileşte în Franţa şi se integrează în acest mediu artistic fantastic. Opera sa se diversifică, merge spre zone tot mai ample şi mai profunde.

În licitaţiile din România, Horia Damian a apărut rar şi la cote mici. Artmark a rezolvat ceva pe la frecvenţă, dar nu şi la preţuri. De-a lungul timpului recent, la Artmark s-au vândut "Stăvilar pe Argeş", de tinereţe locală, cu 8 mii de euro, "La colonne orange", fix 5 mii, "Le sarcophage", din 1988, cu 4.750 de euro, , "Fetiţa cu fundiţe", la 4.250 de euro, "Le Mastaba", cu 3.500 de euro, sau chiar o alcătuire de obiect, aurită, cu 2.800 de euro.

În 2009 i se deschid în România nu una, ci două expoziţii, probabil la preţ de trei, una la Casa Poporului şi alta la Palatul Mogoşoaia, sau invers, la Palatul Parlamentului şi Centrul Cultural "Palatele Brâncoveneşti", două zone deosebite de expunere, dar greu accesibile. Prezenţi şi umili, în preajma mai marilor zilei, aflaţi în campanie de realegere prezidenţială, aceiaşi care, cu 5 ani înainte, se trăgeau mai aproape de centru în poza de inaugurare a iniţiativei din dosul Casei Poporului, a mai marelui de atunci, şi el aflat în campanie pentru fotoliu unicat de la Cotroceni. Expoziţiile din 2009 au fost micul moment de glorie al îndelung aşteptatei întoarceri acasă a lui Horia Damian, care de fapt nici nu a avut loc. Inclusiv dispariţia sa a trecut prea puţin remarcată. A fost probabil înhumat în Franţa, unde şi-a trăit covârşitor viaţa.

Dacă era să se facă un gest, acum era momentul. Dar în materie de rămăşiţe pământeşti, scena este deja ocupată de un interes care face ravagii. Noul ministru al culturii a fost luat pe sus de mai mulţi nominaţi Brâncuşi şi afinii lor, rubedenii închipuite ale Maestrului, şi urcat în fruntea luptei pentru aducerea oaselor lui Brâncuşi direct din Montparnasse în cimitirul satului. Povestea nu este nouă, ea doar a fost reactivată de numirea unui nou ministru şi inflamată până la paroxism de vânzarea cu 12,6 milioane de dolari, cu tot cu taxe, a lui Prometeu. Fibra naţională a vibrat din nou a super-patriotism din acela curat, care se sufocă dacă nu ne batem pe burtă cu oasele lui Brâncuşi. Din tot ce înseamnă uriaşul geniu al sculpturii, din tot ce înseamnă Brâncuşi în lume noi asta înţelegem, să îl repatriem cu forţa, chiar şi după moarte. Este incredibil cum obsesia unei singure persoane, de altfel foarte insistente, ocupă agendele ministeriale de la primele pagini şi capătă dimensiuni astrale. O oarecare atenuare pare a cunoaşte obsesia acestei persoane de a porni pe jos în diferite direcţii, mai ceva ca ratele de la autogară, în special pentru reînhumarea lui Brâncuşi în România. Mai rar scene de un aşa penibil precum cele cu un scriitor fără operă, înconjurat de săteni care afirmă că au ei dovezi scrise că Brâncuşi a vrut acasă. Când vezi ce au fost în stare să facă cu ceea ce se pare a fi adevărata casă natală a sculptorului, nu prea îţi mai dă mâna să te aştepţi la lucruri normale şi de bun-simţ din partea lor.

Brâncuşi nu şi-a dorit să fie înmormântat în România. Mai mult, era extrem de supărat pe noi, concetăţenii săi, mai ales în ultimele sale clipe. Un mare critic şi istoric de artă, pe care îl venerăm şi acum, i-a înnegurat ultimele gânduri la ţara sa şi i-au pus o mare durere pe suflet. Un conclav de academicieni proletcultişti şi sovietizaţi a respins, cu aceeaşi convingere că reprezintă dorinţa naţiunii, donaţia pe care ne-o oferea Brâncuşi înainte de a-şi da sfârşitul. El ne oferea tot, nu doar oasele sale. Dar noi, anticipând mania atingerii de moaşte cu orice preţ, din aceste zile, întâi l-am martirizat pe sfânt şi apoi ne-am apucat să-l venerăm. Acest uriaş al culturii umanităţii se îndrepta spre noi în ultimele sale zile din toată dragostea sa pură pentru acasă, pentru România şi români, iar noi, prin reprezentanţii noştri dinainte de a ne naşte chiar, i-am dat, plini de determinare, cu flit. Cine era patriot atunci, Brâncuşi sau Oprescu? Nu cunoaştem şi nu vrem să luăm în considerare acest episod. Asta a permis ca de-a lungul tranziţiei mai ales să ne dedăm la tot felul de afronturi la adresa lui Brâncuşi. La un moment dat am fost invadaţi de orori ca făcute din turtă dulce, învelite într-o poveste penibilă, ca într-un ziar unsuros. Cică fuseseră descoperite într-un pod şi erau sculpturi de tinereţe. Au apărut cărţi despre ele, articole şi au apărut şi banii. Este drept că piaţa noas-tră de artă s-a născut greu şi încă se naşte, dar expertiză aveam şi trebuia să avem. Puţini sunt cei care au spus ceea ce era evident, că sunt nişte ignominii şi poveştile care ni se vând în acelaşi pachet ne jignesc inteligenţa.

Mai târziu am luat bani cu împrumut ca să îi mutilăm marea creaţie în bronz de la Târgu Jiu. "Coloana fără sfârşit" este cea mai importantă operă brâncuşiană, uriaşă, de bronz, esenţială. Ar trebui să fie interzis fumatul la mai puţin de 10 km de ea, dar noi o desfacem, ca un copil ciudat care îşi decupează jucăriile doar ce le-a primit, şi o punem la loc cum ne pricepem şi noi. Legile internaţionale privind comportamentul faţă de artă dar şi bunul-simţ au fost oripilate de aşa-zisa restaurare a Coloanei. Dacă discuţia despre res-taurare ne-ar lua prea mult timp şi spaţiu, nimic nu ne împiedică să observăm că s-a intervenit dur şi neautorizat în aspectul unei opere de artă. Şi asta în zone clar lămurite de însuşi Brâncuşi, cel puţin două fiind culoarea şi finalul Coloanei, fruntea ei deşteaptă îndreptată a cunoaştere spre cer, pe care restauratorii au pus un ţugui penibil, un acoperişuţ amărât în patru apuţe. Neputând dormi de grija resturilor pământeşti ale lui Brâncuşi, ne-am agăţat salopeta pe marile sale opere, care în alte ţări sunt venerate în adevărate altare.

Mai este povestea retrocedărilor şi a dispariţiilor lor din România. Dacă aducerea cu sila a oaselor lui Brâncuşi în ţară este un act patriotic fără de care românii adevăraţi şi, mai nou, verzi, nu pot trăi, atunci pierderea lucrărilor lui Brâncuşi din patrimoniul naţional în virtutea aplicării strâmbe a unor legi date tot de noi ar trebui să fie trădare naţională finalizată cu execuţii. Nepublice.

Nu am nicio îndoială că mare actor Mircea Diaconu este de bună-credinţă şi mai ales de bun-simţ. Se întâmplă, însă, ce s-a petrecut mereu: orice cap decent în fruntea trebilor este năclăit de aparatul transpartinic şi transtemporal, de maxim tupeu, incompetent, departe rău, ba chiar în sens opus, de spiritul european. În vremurile ce le trăim este necesară o serioasă muncă de administrare statală, nu de gesturi pompoase. Nu numai că nu este nicio şansă ca Brâncuşi să fie scos din locul unde se odihneşte de pe vremea în care conaţionalii săi îl terfeleau, dar este mai bine ca el să rămână acolo, în atmosfera în care a trăit şi care i-a construit eternitatea şi faima. Asta nu ne împiedică să îl cunoaştem, să îl iubim şi să ne mândrim cu el.