OMUL SFINŢEŞTE LOCUL O noapte la "urgenţă"

Legendele legate de spitale sunt foarte multe, poveştile triste au împânzit internetul. Pe acest subiect totul se zugrăveşte în alb şi negru. Când ajungi acolo observi şi griul.

La camera de gardă a unui spital de urgenţă ajungi în urma unui proces de învăţământ, lung/scurt, ca medic/asis-tent sau în urma unei boli ori a unui accident. Aceasta din urmă este varianta scurtă. Prin varianta facilă, care nu presupune studiu, am aterizat la Spitalul Universitar de Urgenţă, aceasta fiind cea mai la îndemână variantă pentru un locuitor al cartierului Drumul Taberei, mare cam cât un oraş mediu şi care nu deţine niciun spital.

În ciuda recomandărilor, "cheamă Ambulanţa, altfel te vor cânta cucii pe holuri", având în vedere ca mă puteam deplasa, am ajuns cu un taxi. Corectitudinea presupune şi unele riscuri. Am ajuns la triaj, tensiune mare, istoric medical recent consistent, primesc o brăţară galbenă, adică voi fi luat în primire mai rapid, trec şi de registratură, urmez linia galbenă, bat la uşă, înmânez fişa medicală unui paznic şi sunt invitat să aştept în hol. Holul plin, curtea plină, multă lume cu chef de viaţă. Simt că mă simt mai bine, exact ca în sala de aşteptare a dentistului când ai impresia că brusc dinţii s-au vindecat singuri.

Aştept. Ambulanţele livrau pacienţi într-un ritm susţinut. Fără studii medicale afirm că "pe tura mea" grosul era compus din oameni în stări ultra-avansate de ebrietate şi tipi bine bătuţi. După două ore de aşteptare simt că nu mă mai simt deloc bine. Intru, în ciuda mersului şovăitor îl driblez pe paznic şi ajung în faţa unei doamne doctor. Îi explic că nu prea mai pot să stau pe scaunul din hol, îmi arată interiorul, paturile pline, scaunele la fel, îi spun că nu e nicio problemă şi o anunţ că mă întind puţin pe jos să îmi trag sufletul, şi chiar dacă uneori nu pare, chiar am unul. Instantaneu apare un scaun cu rotile, care mă va ameţi complet în următoarea oră, aflu că oricum mă chemau, că fişa mea e la o colegă. Ce mă supără, ce mă doare, sunt alergic la ceva, de ce am mai suferit, o să vă facem asta şi cealalta, au fost câteva dintre întrebările la care am răspuns şi informările la care am dat din cap afirmativ. Cert este că auzeam cu greu şi mergeam mai mult pe afirmativ. Un tânăr cu probleme abdominale se plângea foarte zgomotos, un domn sforăia uluitor, iar o femeie în vârstă bolborosea o rugăciune. Scaunul cu rotile, cu tot cu mine m-a plasat între domnul Ceauşescu, aşa îl strigau asistentele, şi o tânără foarte frumoasă. Domnul Ceauşescu avea tensiune mare. Cred că aţi ghicit de ce: "de la politică". Tânăra avea o altă suferinţă, cauzată de nişte alimente prost combinate, pe care se jena să o descrie la 30 de centimetri de urechea mea. Când asistenta i-a transmis să elimine "gazele", să nu se mai abţină că îi pune şi un "pampers" am văzut efectiv cum îi fuge tot sângele din obraji. Între timp am dat şi eu nişte sânge, mai mult pe jos şi pe mâinile asistentului, care era puţin distrat, aşa că în momentul în care m-a întrebat dacă am hepatită sau HIV, i-am răspuns, "Dacă întrebi pentru tine, da, am". Ulterior am revenit cu negaţia, nu se făcea să-l agit prea tare. Am primit o branulă şi un recipient plin ochi cu un cocktail cu calmante şi alte lucruri de folos pe interior, ceea ce m-a cuminţit/imobilizat pentru următoarea oră. Salonul era plin cu: mulţi bărbaţi plini de sânge, semn că încă suntem neam de războinici, câţiva bătrâni singuri plini de suferinţe, dovadă a migraţiei masive a generaţie mele, câţiva tineri care erau întrebaţi insistent dacă se droghează, avem o problemă majoră legată de trafic şi consum de subtanţe interzise. Trei medici încercau să rezolve toate aceste cazuri alergând printre paturi, înghiţind câte o gură de cafea şi mâncând din nişte fructe aflate pe o masă. O asistentă şi un medic căutau sinonimele lui "a persifla", după ce un pacient se plânsese că ei fac acest lucru cu el. Am intervenit şi acesta a atras puţin atenţia asupra mea, drept urmare perfuzia a fost pornită mai viguros, "ca să nu staţi aici până la 8 dimineaţa". Constant salonul e vizitat de echipe de doi sau trei poliţişti, care au treabă cu accidentele auto şi cu victimele violenţei. La un moment dat nişte perdele se trag în jurul unui pat. E semn rău. Un civil cu un aparat profesional de fotografiat se tot învârte în zonă. Nici acesta nu pare un semn bun. Un domn ameţit cântă, un tânăr care a suferit un accident de trotinetă care aproape i-a mutilat faţa râde non stop, câţiva tac.

Pentru mine urmează o ecografie, o radiografie, un EKG, la toate aceste proceduri fiind de fiecare dată foarte aglomerat. Spre dimineaţă, se analizea-ză fişa, mult mai corpolentă acum, primesc informaţii, recomadări, un tratament. Am impresia că mă apropii de finalul unui coşmar. Aş da să mă trezesc. "Hai că nu a fost chiar aşa nebunie", spune pentru sine doamna doctor, care s-a ocupat de mine.