OPINII Cît costă şi cît plătim gazul metan?

Creşterea totală a preţului gazelor a fost în anul 2003 de 48,942% în lei şi de 52,885% în dolari SUA. Anul trecut, creşterea procentuală a fost de 21,345% în lei şi de 36,16% în USD. În primul trimestru din 2005, creşterea este de 13,034% în lei şi 46,30% în dolari, dar asta nu este totul. Căci au mai crescut şi taxele de transport şi depozitare a gazului, care ajung la 115.518 lei/1.000 mc transport şi 96.745 lei/1.000 mc ora de depozitare. Pînă la 1 ianuarie 2005 aceste servicii erau cuprinse în preţul de livrare a gazului metan de către Distrigaz. Pe deasupra s-a introdus o aşa-zisă taxă de abonament care este de 4.500 lei/zi la consumatorii casnici, iar la cei industriali este funcţie de consum, probabil. La "Amonil" SA, această taxă este de peste 108 milioane lei lunar. Costul total evident că depăşeşte valoarea de 173,73 dolari/1.000 mc. La care se adaugă 19% TVA, deci costul în dolari, cu transport şi depozitare ajunge la 220 - 230 dolari/1.000 mc.

Dintr-o discuţie moderată de către domnul Stelian Tănase la care au participat actualul şi fostul ministru al industriei şi comerţului, respectiv Şereş şi D. I. Popescu, am reţinut că preţul gazului în UE este de 190 - 192 dolari, care de fapt cumpără 95% din gaz şi traversează prin transport fie un continent, Europa sau Marea Mediterană. România produce 60% din consumul anual şi importă 40%. Gazul intern este vîndut la 90 dolari pe tonă, dar costul real este sub 30 - 35 dolari. Gazul importat din Rusia costă circa 180 - 190 dolari. Un preţ corect ar fi de fapt (60 x 90 + 40 x 185) : 100 =128 dolari pe 1.000 mc, preţ care respectă condiţia UE de a se acoperi costurile şi a nu subvenţiona producţia cu ajutoare de stat. Pretenţia de a egala preţurile este absurdă şi neuzitată. Niciodată bananele nu vor costa pe cel care le consumă în Suedia, România sau Rusia cît în Africa sau în America Centrală unde se cultivă. Tot aşa o preţul unei maşini Ford la poarta fabricii de la Chicago este cu mult mai mic decît aceeaşi maşină în Europa. Fiecare ţară şi fiecare producător au avantaje şi dezavantaje. Unele au costuri mai mari la manoperă, dar au productivitate superioară datorită tehnologiilor întrebuinţate, dar şi a calificării şi atitudinii faţă de muncă a salariaţilor.

În anul 1994 am avut ocazia să compar salariile şi productivitatea muncitorilor din industria marmurii. O firmă din România folosea 312 muncitori şi producea 33.000 - 35.000 mp placaj marmură. În Italia lîngă Verona, 21 angajaţi produceau 250.000 - 300.000 mp placaj, iar salariile din Italia erau numai între 3 şi 4 ori mai mari, dar datorită productivităţii, în condiţii tehnologice apropiate, făcea ca să fie de circa 25 ori mai mic costul cu manopera în preţul unui mp de marmură în Italia decît în România. De aceea, marile corporaţii îşi mută, cînd se apreciază că este rentabil, capacităţile de pe un continent pe altul. După ce că avem moştenirea pe care o avem şi sîntem aceştia care sîntem, mai ne dăm singuri la temelie sub pretexte nejustificate.

Intrarea în UE trebuie să asigure competitivitatea produselor româneşti, nemaifiind posibile bariere tarifare sau de altă natură. Dacă impunem tarife nejustificate economic, cum este preţul gazului metan la industrie, mai ales la cea de îngrăşăminte, nu facem decît să ne sinucidem prin omorîrea industriei autohtone, atîta cîtă a mai rămas din ea.

După părerea mea, creşterea este imorală şi criminală, atît pentru industrie cît şi pentru populaţie, nu din raţiuni eco-nomice, ci din slugărnicie sau alte motive, pe care nu vreau să le pronunţ. Dar în final este un laţ de gîtul ţării. Dacă toată indus-tria consumatoare de gaz metan va pune lacăt pentru că nu poate rezista concurenţei, adio impozite, adio creştere economică, adio consum, adio taxe, adio TVA, adio CAS etc, dar plus de obligaţii la şomaj, la fondul de pensii şi să vedem de unde. Dacă ne-am arătat muşchii faţă de Banca Mondială şi FMI pentru acordul de împrumut pe depăşirea deficitului bugetar, trebuie să ne apărăm dreptul de protecţie a economiei, fără a încălca condiţia acoperirii costurilor de producţie la gaze naturale.

Nici eu nu accept să vindem gaz în pierdere, ca să acopăr diferenţa din banii vărsaţi de mine la buget, dar nici nu accept ca să plătesc apoi mai mult pentru ca să achit slugărnicia nu ştiu cui în faţa unor ecusoane străine. De fapt constat că, prin actualele preţuri, plătim costul gazului metan plus preţul dis-trugerii industriei naţionale.