Războiul de poziţii

A intrat în istoria Europei drept Marele Război sau Primul război mondial. Din punct de vedere politic, este ultimul război "clasic". Cu alianţe clare, care îl premerg, declanşate aproape automat de "incidentul istoric", cu declaraţii oficiale de război, făcute în toată regula şi puterea lor juridică. La sfîrşitul confruntării, cu marile Conferinţe de pace, împărţirea pe faţă a avantajelor între învingători, redesenarea hărţii politice şi punerea "în lanţuri" a învinşilor, toate consemnate cu precizie de tratate şi sărbătorite cu fast la balurile de rigoare. Pe front, armatele pun la bătaie prima generaţie matură de mijloace ale "războiului industrializat", se ilustrează prin uriaşe manevre care pregătesc confruntarea propriu-zisă, organizează gigantice lucrări de front şi sfîrşesc în a se măcina într-o confruntare "de poziţii", cu speranţa iluzorie a realizării unei străpungeri strategice a liniilor adverse. Ar mai fi un amănunt: este primul război-hecatombă din istoria omenirii. Primul în care unitatea de măsură a "pierderilor" trece pragul "milioanelor". Primul în care numărul victimelor din rîndul populaţiei necombatante îl egalează aproape pe cel al victimelor de pe cîmpurile de bătaie. Este primul "război total" din istoria omenirii, cu toate caracteristicile prevăzute de Clausewitz. Un război în care victoria este totală, iar înfrîngerea adversarului, totală şi necondiţionată. Învinşii nu primesc nimic, nici măcar gloria sacrificiului.

Evocarea modelului este utilă, pentru că politica românească pare să fi intrat într-o fază dominată de logica şi psihologia "războiului de poziţii". Lucrurile devin cît se poate de clare, cu condiţia să nu credem că partidele eşichierului politic şi culorile lor ideologice sînt actorii competiţiei. Acestea sînt doar pionii, unităţile de luptă. Confruntarea se dă între "Antanta prezidenţială" şi "Coaliţia anti-prezidenţială". Iar obiectul ei este, exact ca în varianta clasică a geo-politicii, ocuparea "hartlandului", a centrului, a punctului de echilibru de pe harta politică. Aici se adună cele mai multe voturi, de aici se culeg victoriile şi mandatele de guvernare. Ideea că ceea ce lipseşte scenei politice româneşti este un puternic partid de dreapta se bazează pe un calcul greşit. În realitate, CDR şi chiar PNŢ-cd au avut relief politic atunci cînd au reuşit să ocupe o parte semnificativă a "mijlocului". Periferia nu aduce niciodată voturi suficiente. PRM este considerat azi tot mai mult "un pericol", nu pentru că s-a extins spre marginile spectrului electoral, ci tocmai pentru că făcut paşi serioşi spre inima hărţii, spre centru, unde ameninţă poziţiile celorlalţi competitori, indiferent care ar fi ideologia pe care o afişează. Un partid puternic de dreapta ar fi util, nu pentru că este de dreapta, ci pentru că, bine construit, ar putea fi o unitate de luptă mai performantă pentru a străpunge liniile centrului, decît sînt acum PD şi PNL într-o alianţă disolutivă, sau şi mai rău, dacă ar intra în viitoarea bătălie electorală separat, ca adversari. "Antanta prezidenţială" se organizează în jurul PD, în timp ce "Coaliţia anti-prezidenţială" în jurul nucleului politic care domină acum PNL. S-a trecut de faza declaraţiilor de război, deja sînt prea multe. Inevitabilul nu aşteaptă decît să se producă. Manevra principală desenată de "statul major" al forţelor Antantei este bazată pe ideea "uzării adversarului". Iar pasul decisiv este scoaterea PNL de la guvernare, pentru a se putea trage de voie asupra lui, cu toate tunurile, inclusiv marile canoniere Bertha, aflate în dotarea DNA şi a Justiţiei. Ruperea PNL este pasul următor, iar el se poate realiza, evident, mult mai uşor cu un PNL în afara instituţiilor puterii, decît din interior. Pentru a realiza acest obiectiv, PD are nevoie de ajutorul PSD, iar PSD, de cel al PRM. De aceea, Antanta prezidenţială a întins o mînă atît de generoasă PSD-ului, după ce i-a izbit în moalele capului "conducerea istorică". Salvarea actualei conduceri PSD vine de unde se aştepta cel mai puţin, de la PD. Dar, cu un preţ: prăbuşirea guvernului Tăriceanu, pe o moţiune de cenzură. Declaraţia domnului Geoană şi rezultatele votului din Colegiul Director nu lasă nici un dubiu asupra cursului de acţiune. Inamicul PSD a fost desemnat oficial guvernul Tăriceanu, iar maniera de a-l răpune, moţiunea de cenzură. Cum logica tranzitivităţii în relaţiile politice spune că inamicii inamicilor mei sînt prietenii mei, PRM devine aliatul natural şi necesar. Tehnic sau netehnic, prea puţin contează.

Faza a treia a proiectului este realizarea "Noii forţe politice", noul suport pentru viitoarele alegeri. Antanta prezidenţială extinsă cu PSD-ul şi implicit PRM-ul, nu mai este necesară. La urma urmei, într-o democraţie, oricît de originală, e nevoie şi de adversari! Formula cea mai uşor accesibilă este "un guvern minoritar, cu sprijin politic prezidenţial", care va face corecţiile necesare în faza post-integrare şi va pregăti condiţiile pentru cîştigarea alegerilor viitoare. Ca şi pînă acum, opoziţia nu va avea chef, cîtuşi de puţin, de alegeri anticipate, deci guvernul minoritar va fi în fapt susţinut chiar şi de adversarii săi, mai din interes, mai din împunsăturile prezidenţiale, care nu vor fi neapărat mai puţine decît pînă acum.

Coaliţia anti-prezidenţială nu are decît o singură cale de a contracara realizarea acestui plan. Să propună un tîrg, încă şi mai avantajos, PSD-ului, deschizînd calea unui guvern minoritar PNL, susţinut parlamentar de PSD şi de PC, fie unei coaliţii de guvernare PNL-PSD-PC, peste capul Preşedintelui. "Retragerea în munţi" a PNL-ului este o soluţie pierzătoare. Odată părăsite fotoliile puterii, şansele actualului nucleu de conducere de a organiza "revigorarea electorală" a partidului şi speranţele unei "răzbunări la urne" împotriva "monstruoasei alianţe" anti-liberale sînt egale cu zero. Ceea ce va rămîne din PNL nu mai poate spera, realist, nici măcar la reprezentare parlamentară.

Dacă realitatea se va plia pe modelul utilizat aici pentru a surprinde caracteristicile situaţiei politice actuale, rămîne de văzut. Certă rămîne o anume valoare predictivă: declinul marilor puteri ale Europei a început o dată cu primul război mondial şi nu a mai putut fi oprit, nici măcar cu preţul celui de-al doilea război mondial pe care l-au declanşat la doar două decenii. În aplicaţia locală, asta ar putea fi vestea cea bună! În sfîrşit, va începe declinul istoric al "imperiilor politice" care au dominat România post-decembristă şi restructurarea spaţiului politic de la noi, chiar dacă ea se va face prin rupturi, traume şi uriaşe pierderi de resurse, energie umană şi de timp.