Soluţia celor două state

Rând pe rând, aliaţii occidentali ai Israelului insistă asupra unei soluţii a conflictului din Gaza, prin crearea celui de-al doilea stat pe teritoriul provinciei cunoscute drept Palestina şi unde evreii şi-au creat primul stat după exodul organizat de Moise. Joe Biden insistă tot mai apăsat în acest sens. Europenii, la fel. Li s-a alăturat ieri şi Marea Britanie. Israelul a ajuns peste noapte izolat în plan diplomatic.

La zi, situaţia este următoarea. După ce palestinienii au refuzat rezoluţia ONU din 1947, care prevedea întemeierea a două state în această regiune disputată şi explozivă, şi după ce un an mai târziu a fost creat statul Israel şi, în fine, după ce împotriva lui au fost declanşate mai multe războaie, astăzi doar 23% din teritoriul respectivei regiuni nu este israelian. Aceasta este suprafaţa pe care ar trebui să fie edificat statul palestinian. Iar palestinienii din Palestina, din Liban, din Siria, din Gaza, din Cisiordania, din Iordania şi din Ierusalimul de Est nu se împacă nici în ruptul capului cu acest deznodământ.

După rezoluţia ONU din 1947, situaţia din regiune, şi aşa destul de complicată după administrarea acesteia de către Perfidul Albion, a devenit deseori explozivă, culminând cu războaiele care au avut loc, toate câştigate de Israel şi cu Intifada, o mişcare populară de protest organizată de palestinieni. Dar de ce este atât de complicată crearea celui de-al doilea stat?

În primul şi în primul rând, pentru că palestinienii revendică întreg teritoriul regiunii şi asta în condiţiile în care ei niciodată până în prezent nu au reuşit să edifice acolo o organizaţie statală. În al doilea rând, pentru că atât israelienii cât şi palestinienii revendică Ierusalimul drept capitală a statului lor. Şi în fine, în al treilea rând, pentru că, aşa cum precizam mai sus, milioane de palestinieni s-au răspândit în întregul Orient Mijlociu şi chiar mai departe, în statele occidentale pe care declară că le urăsc, dar pe care le preferă ca spaţii de refugiu.

Astăzi, Curtea Penală Internaţională urmează să se pronunţe asupra acuzaţiilor de genocid care ar fi fost săvârşite de Israel, acuzaţii formulate şi iniţiate de Republica Sud-Africană. Vom asista probabil, peste câteva ore, la o decizie a Curţii Penale, care este definitivă şi executorie în teorie, dar neexecutorie în realitate. Aşa cum s-a văzut recent în cazul condamnării Rusiei, sentinţă prin care i s-a cerut lui Putin să încheie de îndată războiul din Ucraina. Sentinţa, oricare ar fi ea, va rămâne probabil în coadă de peşte. Cu toate astea, în pregătirea ei s-au cerut unele garanţii ambelor părţi implicate. Israelul nu a răspuns în niciun fel până în prezent acestor solicitări, de fapt garanţia asupra încetării focului, în timp ce Hamas s-a angajat ca, dacă şi Israelul se supune deciziei penale, să înceteze orice fel de ostilităţi.

În opinia mea, târâş-grăpiş, ne apropiem de o soluţie de pace. Care nu este uşoară. Şi care în mod obligatoriu va presupune în final o dureroasă renunţare de către Israel la unele dintre coloniile create pe teritoriul Cisiordaniei. Până la urmă, dacă vor exista două state, ele vor trebui delimitate.

Şi ce se va întâmpla cu Gaza în această perspectivă optimistă? Abandonată de teroriştii Hamas, Gaza, cu toată împotrivirea Israelului, ar urma iniţial să fie administrată de Autoritatea Palestiniană, iar apoi, odată cu edificarea statului palestinian, să fie încorporată acestui stat.

Dacă într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat va fi realizată această soluţie de pace, dorită în prezent de toată lumea, ca şi de o parte dintre israelieni, atunci o serie de comunităţi înfierbântate de palestinieni care şi-au constituit enclave în marile oraşe occidentale, vor rămâne cumva fără obiectul muncii. Fără un obiectiv de natură să-i mobilizeze pe oameni şi să-i scoată în stradă.

Iar cuiul lui Pepelea rămâne Ierusalimul. Va fi şi Oraşul Sfânt partajat între cele două comunităţi?