ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI - EDIŢIE SPECIALĂ O istorie alternativă a zilei de 1 Decembrie

Pe prima pagină a ediţiei din 2 Decembrie 1918 a ziarului american Washington Times am găsit, în colţul din dreapta-jos, o notiţă ciudată. Titlul acesteia era: "Răscoală ţărănească: Bucureştiul arde!". În text, care este transmis de la Copenhaga, se afirmă că în toate părţile României sunt raportate răscoale ţărăneşti. Este citată apoi o telegramă creditată unui corespondent din Berlin, unde se afirmă că oraşul Bucureşti este în flăcări.

Căutam în arhivele americane articole despre proclamarea Unirii, la 1 Decembrie 1918. Aşa cum mă aşteptam, evenimentul a trecut neobservat. Nimic surprinzător aici. Multă lume, în România, nu realizează că aceea nu a fost ziua "Marii Uniri", aşa cum autorităţile mint de atâta vreme. Pe 1 Decembrie 1918 a fost, pur şi simplu, o adunare populară la Alba-Iulia, în acelaşi timp când în sala clubului militar din oraş 1228 de delegaţi ai românilor din Ardeal au adoptat o "rezoluţie" de Unire.

Asta nu a fost Unirea, ci doar o declaraţie de voinţă politică. Până la Unirea efectivă mai era cale lungă. Oficial, Alba-Iulia era încă pe teritoriul Imperiului Austro-Ungar, Iar Regatul României încă nu fusese întrebat. Transilvania avea, dealtfel, să fie guvernată de un "Consiliu Dirigent", a cărui activitate va înceta abia pe 4 Aprilie 1920.

Când a fost aşadar săvârşită, oficial, Marea Unire? Din punctul de vedere al României, această dată este de fapt 29 decembrie 1919, când Parlamentul va vota legea de ratificare a decretului de unificare emis de regele Ferdinand pe 11 Decembrie 1918.

Aţi observat că lipseşte ceva din istoriile uzuale ale "Marii Uniri"? Banatul. Pentru a înţelege care era situaţia, să ne amintim că pe 11 Noiembrie tocmai încetase Primul Război Mondial, print-un "armistiţiu". Combatanţii din Europa au rămas pe loc, separaţi de "linii de armistiţiu". Asemenea "linii" separau, de pildă, armatele maghiare şi române.

Asta în teorie. În realitate, lumea se prăbuşea în jurul politicienilor şi a schemelor lor. Populaţiile din Imperiul Austro-Ungar îşi proclamau aspiraţiile naţionale. Tot felul de trupe regulate sau de miliţii neregulate încercau să îşi impună autoritatea. În fiecare primărie se proclama câte un guvern "naţional". În acest context, regatul României a ales să forţeze liniile de armistiţiu şi a trimis trupe în Cluj şi Sibiu. Guvernul maghiar a protestat. Inutil, pentru că Antanta a ţinut partea României. Treptat, trupele române au preluat controlul. Acest proces a fost mai lent decât îşi imaginează unii. Abia la 18 Ianuarie 1919 a ajuns armata română la Sighetu Marmaţiei. Abia la 20 Aprilie 1920 a ajuns la Oradea.

În acest context, puterile aliate au indicat o nouă linie de demarcaţie. Aceasta lăsa Banatul sub controlul Serbiei. Sârbii procedaseră la fel ca România, trimiţând trupe să le înlocuiască pe cele austro-ungare încă înainte de definitivarea tratativelor de pace. Serbiei nu prea i-a reuşit schema, în parte datorită intervenţiei intervenţiei generalului Berthelot şi a trupelor franceze (trupe coloniale din Algeria şi din Maroc), care au instituit o Zonă de Ocupaţie Franceză. Pentru a face scurtă o istorie ceva mai lungă, ideea este că două treimi din Banat au revenit României prin decizia Conferinţei de Pace de la Paris la 11 Iunie 1919. Administraţia românească s-a instalat la Timişoara abia pe 28 Iulie 1919.

Nu prea seamănă cu povestea pompoasă pe care o recită autorităţile în fiecare an, nu-i aşa?

Problema este că istoria politică, în România, este încă practicată ca un fel de un soi de anexă a propagandei de stat. "Marea Unire" nu a existat ca un moment unic. Ea a însemnat de fapt un proces gradual, o combinaţie de presiune militară şi diplomatică, ce s-a terminat abia prin 1920.

Esenţial a fost contextul internaţional. Românilor li se vinde iluzia că entuziasmul popular şi armata Regatului României au înfăptuit "Marea Unire". În realitate, în 1918 politicienii români o şterseseră strategic din Bucureşti, iar "Armata Română" era bătută măr. În momentul încheierii armistiţiului, Capitala era ocupată de trupe germane şi bulgare, iar România tocmai semnase o "pace" ruşinoasă cu Puterile Centrale.

Dacă este să iei în serios discursul oficial despre "Marea Unire", ai crede că aceasta ar fi ceva unic şi esenţialmente românesc. Problema este că pe 1 Decembrie s-a proclamat Regatul Iugoslaviei. Tot pe 1 Decembrie 1918 şi-a proclamat şi Islanda independenţa (ca o monarhie în uniune cu coroana Danemarcei).

Asta nu înseamnă, desigur, că data de 1 Decembrie 1918 nu este importantă. Că românii de la Alba-Iulia nu fost patrioţi. Problema nu este cu ei, ci cu noi. Sau mai precis, cu versiunea de grotă a istoriei "naţionale" care ni se serveşte de decenii întregi. Una în care România e singură pe lume, chinuită, dar eroică. O Românie fictivă, în numele căreia vorbesc politicieni mincinoşi, agramaţi şi lipsiţi de orice standarde morale. Pentru ei, doar o ocazie să iasă în faţă ţanţoşi, ca în fiecare an.