Portugalia este noua campioană a Europei. Cum echipa lui Ronaldo a câştigat un singur meci din şapte în timpul regulamentar de joc, cu Ţara Galilor, practic 25% dintre echipele (Islanda, Austria, Ungaria, Croaţia, Polonia, Franţa) care au participat la acest turneu final se pot mândri că sunt egale cu campioana, ceea ce nu este puţin lucru. Avem o campioană care oferă motive de satisfacţie, indirect, multor echipe.

Dorind scoatere din joc a lui Ronaldo, ca să nu zicem că au premeditat acest lucru, francezii au folosit un bumerang care s-a întrors împotriva lor. Au reuşit încă din primul sfert al timpului regulamentar de joc să mute toată presiunea de pe umerii unui singur om, de la care colegii aşteptau o minune, pe spatele unei întregi echipe. După câteva secunde de panică şi uluială, mobilizarea a fost una generală. Portugalia poate fi acuzată de multe lucruri, în principal de faptul că deşi are posibilităţi tehnice practică un fotbal inestetic, dar într-un secol al eficienţei şi a calculului strict e absurd să faci acest lucru. Marele prezent-absent al finalei, Ronaldo a reuşit să mai doboare un nou record, cel de plâns pe marginea unui teren de fotbal, aproape două ore reuşind să plângă de durere, frustrare, necaz, emoţie, spaimă şi în final fericire.

A devenit o tradiţie ca şampania pusă la rece de gazdele unui turneu, ajunse în finală, să fie servită cu maximă plăcere de un oaspete, acest lucru i s-a întâmplat inclusiv Portugaliei în 2004. Turneul din Franţa a distrus, cel puţin la nivel de echipă naţională, ideea de favorit clar, cine are suficient de multă ambiţie îşi poate lua soarta în mâini şi poate încerca să o schimbe, măcar din punct de vedere fotbalistic.