Zguduită de crize, de excese, sărăcie, meschinărie, minciună, lumea se schimbă. Din convingere sau împinşi de la spate oamenii ies în stradă, pentru a se manifesta zgomotos. Şi fotbalul, din ce în ce mai industrial, are partea sa de contestare, şi culmea acest lucru se întâmplă chiar într-o ţară care decenii la rând a trăit prin şi pentru acest fenomen sportiv. E greu de închipuit resortul care îl face pe un sărac din favelă să strige împotriva fotbalului pretinzând că vrea mai multă educaţie, dar în lumea asta s-au văzut multe, iar manipularea maselor a ajuns la un stadiu de rafinament absolut admirabil. Cum trăim în plină dictatură a minorităţilor, normal că se bucură de mai multă atenţie un om care urăşte decât un zece mii care iubesc.

În ceea ce mă priveşte povestea este aceeaşi de acum 4, 8 sau 12 ani, nu mi-am schimbat nici trecutul şi nici percepţia asupra lumii şi fotbalului. În 1982, când comunismul începuse să dea rateuri îngrozitoare, undeva în România, într-un sat din mijlocul unei câmpii pline de grâne, unde ţăranii împleteau sărăcia, un copil descoperea o lume. I-au fost necesare câteva "mâini" de cireşe, o antenă "care să prindă bulgarii" şi un cârd de pletoşi aflaţi dincolo de ecranul Snagovului alb-negru (Maradona, Socrates, Rossi, Platini) pentru a deveni fericit. Într-un deşert al speranţelor apărea o oază din care putea sorbi o dată la 4 ani. Acesta este Campionatul Mondial de Fotbal, marea sărbătoare a celor cu un număr limitat de motive de satisfacţie. Orientaţi antenele sufletului spre copilul din voi, începe fotbalul!