Spania s-a calificat în semifinale şi a depus o candidatură serioasă la câştigarea trofeului. Balanţa, echilibrată, a fost înclinată în finalul finalului.Dacă pe scena unei săli de concert urcă o trupă rock şi o orchestră simfonică şi fiecare îşi interpretează propria partitură este posibil ca spectatorii să plece acasă puţin bulversaţi şi cu uşoare dureri de cap.
În fotbal este posbil ca două partituri diferite interpretate în stiluri diametral opuse să nu deranjeze auditoriul, ba din contra, să creeze un spectacol foarte bun. Germania şi Spania au oferit un astfel de spectacol. Spania a cedat posesia în prima parte a meciului încercând să surprindă pe contră. În partea a doua a revenit la stilul clasic şi acest lucru s-a văzut pe tabelă în minutul 51, când Olmo a deschis scorul. A urmat o cursă germană autentică după egalare, cu scrâşnituri de dinţi şi de crampoane. Golul care a trimis meciul în prelungiri a venit abia în minutul 89, când Wirtz a adus fericirea în tribune. Cu echipele date uşor peste cap de schimbările menite să conserve/schimbe scorul, cei doi antrenori au încercat să regleze ce se mai putea regla. A fost evident pentru toată lumea că niciuna dintre formaţii nu îşi dorea să ajungă la loviturile de departajere. În general echipele serioase, stăpâne pe mijloacele lor, nu îşi doresc să stea la mâna norocului.
Victoria Spaniei a venit în urma unei superbe lovituri de cap executată în minutul 119 de Merino. Cea mai constantă echipă a turneului merge în semifinale, dar din acest moment pretenţiile sunt maxime.
