Generaţia care dă mesaj înainte să sune

Există momente cand spiritul critic umblă cu capul spart, dacă nu cumva zace leşinat în şanţ. În domeniul sportului astfel de momente apar în timpul marilor competiţii sportive (Campionat Mondial, Campionat European, Jocuri Olimpice).

În timpul acestor turnee, interesul pentru fenomen creşte brusc şi în jurul echipelor sau al performerilor se strâng şi oameni mai puţin familiarizaţi cu sportul, care ştiu una şi bună (nu neapărat rea) că doar încurajările sunt premise, iar cine critică anumite deficienţe fluieră în biserică şi trebuie pus la colţ pe coji de nucă de cocos. Povestea aceasta este mai veche, dar s-a acutizat acum când la şcoală, la concursuri artistice sau sportive se oferă diploma de participare pentru că aşa este la modă, iar performanţa, priceperea, talentul sau munca asiduă trebuiesc şi ele remarcate, dar cu glas mai scăzut.

"Important e să participi" s-a transformat într-un adevărat monstru. Domnul Goe e mângâiat pe cap la toate colţurile, pentru că e mai puţin important că e leneş sau acţionează greşit, contează că e foarte sensibil de felulul lui.

Echipa naţională a pierdut cu Belgia şi critica stă pitită, de frica isteriei provocate de dragostea necondiţionată care se revarsă în valuri pe toate canalele. În acest fel este greu să progresezi şi nu este de mirare că sportivii noştri confundă jignirea cu reliefarea lucrurilor făcute greşit. Fotbaliştii echipei naţionale sunt nişte oameni tineri, fac parte din generaţia care întâi dă mesaj ca să întrebe dacă poate suna, nu suportă să fie traşi de mânecă atunci când greşesc, care se tatuează ca să mimeze cicatricile. Scriitorul Guillermo Arriaga are un pasaj foarte bun legat de această generaţie: "Clasele de mijloc şi cele superioare trăiesc acum atât de protejate, existenţa lor este atât de controlată, încât le lipsesc cicatricile. Şi, în lipsă de cicatrici, se tatuează. Tot din acelaşi motiv hainele noi pe care le cumpără

sunt rupte şi denotă o aparentă uzură, ca şi cum ar fi fost folosite ani întregi la munci grele. Acestor generaţii le lipsesc rănile, strada, lovirile".

Revin, cu riscul de a mă repeta, la căpitanul echipei noastre de fotbal. După un prim succes consistent(cu Ucraina), Nicolae Stanciu s-a repezit să-i pună la colţ pe cei care l-au criticat (a cerut ca jucătorii să nu mai fie jigniţi în media) sau l-au huiduit (spectatorii au făcut acest lucru după meciul slab cu Bulgaria), începând, cum făcea pe vremuri un Tribun, cu nişte mici laude şi scuze mieroase, după care a spus cu adevărat ce-l măcina. A venit meciul cu Belgia şi a fost contrazis de realitate. Stanciu este un fotbalist foarte bun, dar are o emotivitate care îi joacă feste de foarte multe ori când are în faţă meciuri capitale, de mare încărcătură. Acesta este motivul pentru care nu a reuşit să se impună la Anderlecht fiind nevoit să caute gloria prin Cehia, China, Arabia. S-a arătat deranjat şi de faptul că George Puşcaş, colegul său, a tot fost criticat în ultimii ani. De acord, Puşcaş este un tânăr simpatic, sufletist, glumeţ, ambiţios, dar o simplă parcurgere a echipelor la care a jucat (de fapt mai mult a fost rezervă) de când a trecut la seniori indică foarte clar că există o problemă cu evoluţiile sale (Inter Milano, Bari, Benevento, Novara, Palermo, Reading, Pisa, Geno, Bari). Nu spune nimeni că nu este un fotbalist bun, dar ceva îi lipseşte şi cu ajutorul criticilor chiar Puşcaş poate afla ce anume. Cocoloşiţi, după cum îşi doresc, nu au nicio şansă să progreseze. Ar fi superb ca victoria din meciul cu Slovacia să fie adusă de goluri marcate de Stanciu şi Puşcaş, care să evolueze fantastic, dar asta nu ar însemna că la un moment dat au jucat şi prost.

Dacă tot am invocat spiritul critic nu m-ar mira ca el să se trezească din amorţeală în secţiunea comentarii, chiar autorul acestor rânduri urmând să-l simtă pe pielea lui. Aş putea explica de ce nu este cazul în acest caz, dar consider că nu este cazul.

Important e că (încă) particip!

Hai România!