A fost aievea?!?
O arenă faimoasă, a unui club celebru, pe care s-a jucat, s-a cântat, s-a simţit şi bucurat Româneşte? O mare galbenă, din iarbă până-n înaltul tribunei, Tricolorul intonat cu patos nu numai când protocolul o impune? Atâta bucurie exprimată şi cu lacrimi?
Nu ştiu de când nu am mai trăit aşa ceva... şi chiar a fost aievea în acest iunie fierbinte!
Cine ar fi crezut? Cu cote mai mici şi buzunare mai subţirile, ironizaţi de presa adversarilor, fără vreun golgeter prin campionatele de top - precum ucrainenii, aleşii lui Iordănescu 2 păreau pentru cei mai mulţi, chiar de-ai noştri, sortiţi să mulţumească Divinităţii dacă scapă nebătuţi.
Dar a fost Victorie. Şi nu una prin voia Celui de Sus, nu una norocoasă, prin bâlbele portarului Realului (da, cel din Madrid!). Una venită graţie dăruirii (to-ta-le), sacrificiului, spiritului de Echipă cum, tot aşa, de mult nu am mai văzut.
Organizare defensivă ca la carte, cu noul ministru al apărării în persoana englezului Drăguşin. Coman coborât la dublaj. Drăguş alergând pe tot terenul. Cei doi Marin impecabili. Şi... şi... Echipa, înainte de toate. Şi ... şi ... Un antrenor care, gata!, nu mai e doar fiul lui tata, la fel de pios şi băftos - după ce a cocoţat, absolut nescontat, trupa în vârful grupei de calificare, a condus-o acum la cea mai clară victorie a României la un turneu european sau mondial din cel mai iubit joc de pământ. A ştiut să îndure, să construiască, să creadă în imposibil (de ar fi să ne amintim recentele meciuri amicale, de la limita ridicolului).
Incredibilul s-a produs, pornind din vârful ghetei lui Stanciu, a cărui ghiulea l-a transformat pe căpitan în general deschizător de drum. Drumul izbânzii.
Golul lui Stanciu a spart lacătul prudenţei, a turnat cutezanţă şi inspiraţie, a generat iureşul contraatacurilor. Chiar în Germania autoexilului său, până şi Conu Iancu ar ridica halba în cinstea neicuşorului, Nicuşorului. Şi a Echipei! Să ne trăiască!
Da, mai e mult până Departe. Însă această seară a bucuriei nu ne-o poate lua nimeni.
