Avertisment: în rândurile de mai jos nu vom spune nimic despre Schengen.
Rămâne cum s-a stabilit în Giuleştiul secolului XX: mai bine o bară frumoasă, decât un gol urât. E preferabilă o repriză fără goluri între Olanda şi Senegal, decât un meci cu opt reuşite între Anglia şi Iran.
Evident, esenţa fotbalului este golul, dar pentru un spectator avizat şi neapărat neutru sunt lucruri mult mai importante într-un meci decât scuturatul plasei.
Abia la meciul trei am avut parte de o dispută echilibrată, în care s-a jucat constant la ambele porţi şi în care lucrurile să nu fie deja tranşate după 20 de minute. Olanda are multe lucruri de reglat, mai ales în faza de atac, în ciuda celor două goluri de pe final de meci, dar bătrânul vulpoi Van Gaal (foto) va găsi cu siguranţă formula exactă, capabilă să emită pretenţii în marile bătălii. Senegalul a venit cu entuziasmul african, dar şi cu lipsa de constanţă deja celebră. Contraatacurile virulente au fost urmate de mici stângăcii în faţa propriului careu, absenţa lui Sadio Mane fiind vizibilă inclusiv din Europa. În repriza a doua africanii au avut două ocazii mari, numai că şi în acest caz s-a aplicat celebrul şablon cu ocaziile care se răzbună şi Olanda (Ţările de Jos, pentru mai multă rigoare) a lovit de două ori, introducerea pe teren a lui Memphis Depay oferind plusul de inventivitate necesar pentru înclinarea balanţei. Un alt şablon spune că 2-0 e cel mai periculos scor, nu e cazul însă când golul doi vine în prelungiri. Aşa stând lucrurile, Olanda poate fi considerată deja câştigătoarea grupei, marea bătălie urmând să se dea pentru locul doi între Senegal şi Ecuador.
Qatar, gazdă bună se poate declara satisfăcută şi cu poziţia 4 din 4, ca nota pe care o poate primi fotbalul pe care îl prestează.
