CNSAS: 47.132 de cereri de emigrare în Germania Federală, depuse oficial în ultimii trei ani ai regimului Ceauşescu

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a publicat o analiză privind emigrarea în Republica Federală Germania în perioada 1987-1989, arătând că în ultimii trei ani ai dictaturii Ceauşescu au fost depuse oficial 47.132 de solicitări noi pentru plecarea definitivă în R.F. Germania, potrivit documentelor din dosarul A.C.N.S.A.S. Cab. I.V., vol. 48.

Regimul a cedat parţial presiunilor, mai ales celor externe, şi a aprobat 35.486 de plecări, menţinând un ritm controlat de circa 12.000 de emigranţi anual, respectiv 12.575 în 1987, 12.744 în 1988 şi 10.147 în primele 8 luni din 1989.

La 1 septembrie 1989 exista un stoc uriaş de 88.939 de cereri în curs de soluţionare, unele dosare trenând încă din 1975, iar cea mai sigură metodă de evaziune a fost refuzul de întoarcere din călătorii sau tranzit, cu 5.536 de persoane rămase ilegal în străinătate în acest mod.

Vârful a fost atins în 1988, cu 2.822 de fugari, ceea ce a determinat regimul să blocheze aproape total vizele turistice, astfel încât în 1989 au fost aprobate doar 368 de vize turistice.

Cei care nu mai aveau răbdare sau nu aveau nicio şansă la paşaport au înfruntat direct fâşia sau Dunărea, iar 2.243 de persoane au trecut ilegal graniţa, ajungând cu succes în Germania, peste 75% fiind bărbaţi, iar jumătate tineri între 19 şi 30 de ani, în timp ce muncitorii calificaţi au format grosul fugarilor, peste 1.500.

484 de persoane au fost prinse în tentativa de trecere frauduloasă şi arestate de grăniceri.

Epicentrul birocratic al emigraţiei a fost Sibiul, care deţinea recordul naţional la dosare blocate, 28.658, şi aprobări oficiale, 9.968, iar judeţul Timiş a fost zona curajului, ocupând primul loc la fugi reuşite pe fâşie, 1.138, şi la rămâneri din excursii, 1.059, concentrând grosul evaziunilor pe la graniţa de vest.

Bucureştiul s-a situat pe locul 2 la refuzul de întoarcere din excursii, cu 950 de cazuri, generând o migraţie pur urbană şi intelectuală.

Datele cumulate arată că, pe lângă canalele oficiale de plecare, respectiv cereri şi aprobări, o masă critică de oameni a ales căi ilegale, respectiv rămâneri prin excursii sau fugă pe fâşie, iar situaţia numerică arăta astfel: 88.939 de cereri în curs de soluţionare la 1 septembrie 1989, 47.132 de solicitări oficiale noi în perioada 1987-1989, 35.486 de aprobări oficiale de plecare definitivă, 5.536 de persoane în evaziune ilegală prin refuz de întoarcere din excursii, 2.243 de treceri frauduloase de frontieră reuşite şi 484 de persoane prinse în tentativă de trecere frauduloasă.

Analiza mai arată că au existat şi întoarceri ilegale din R.F. Germania în România, respectiv 10 persoane, care probabil nu s-au putut adapta condiţiilor din lagărele pentru imigranţi, iar un paradox subliniat este acela că peste 1.248 de membri ai Partidului Comunist au profitat de paşapoartele primite pe criterii de loialitate şi au ales libertatea.

Evoluţia comparativă pe ani arată că anul 1987 a fost marcat de un număr ridicat de solicitări noi, 19.407, şi de 2.346 de persoane care nu s-au mai întors din excursii, în timp ce frontiera era trecută ilegal de 481 de persoane şi 114 erau prinse.

Anul 1988 reprezintă vârful disperării sociale şi al evaziunii, cu cel mai mare număr de rămâneri ilegale în străinătate, 2.822 de persoane, şi o dublare a fugilor reuşite peste graniţă, 1.088 de persoane, în timp ce numărul celor prinşi pe fâşie s-a dublat faţă de 1987, la 220 de persoane.

Anul 1989, ianuarie - septembrie, arată că regimul a înăsprit drastic acordarea vizelor turistice, fapt ce a dus la scăderea numărului rămânerilor din excursii la doar 368, însă fuga prin fâşie a rămas la cote alarmante, cu 674 de reuşite şi 150 de prinşi în doar 8 luni, în timp ce regimul a accelerat aprobările oficiale, 10.147, posibil pentru a mai elibera din presiunea internă.

Etnicii germani, saşi şi şvabi, reprezintă nucleul dur al mişcării migratorii, dominând cererile oficiale, cu 76.138 în aşteptare, aprobările, cu 28.466, şi rămânerile din excursii, cu 2.917, iar de asemenea au constituit majoritatea celor care au fugit ilegal prin fâşie, 1.351 de persoane.

Etnicii români aveau şanse mult mai mici la aprobări oficiale, astfel că aceştia au recurs masiv la metode radicale, cu 7.216 solicitanţi în perioada 1987-1989, 5.148 aprobaţi şi 10.585 în aşteptare, iar românii reprezintă peste 34% din totalul celor rămaşi ilegal din excursii, 1.931 de persoane, şi majoritatea absolută a celor prinşi de grăniceri pe fâşie, 213 din 484 de persoane.

Etnicii maghiari înregistrează o prezenţă constantă în toate categoriile, cu 1.906 cereri în aşteptare, 608 rămâneri în excursii şi 194 de fugi reuşite peste graniţă, în timp ce cetăţenii R.S.R. de alte etnii reprezintă un procent marginal, cu 335 de persoane în evidenţele totale.

Repartizarea pe gen şi vârstă arată că femeile deţin o uşoară majoritate, cu 46.562 de femei faţă de 42.357 de bărbaţi în dosarele în curs, iar fenomenul emigraţionist a afectat extremele demografice, cei cu vârsta peste 50 de ani primind cel mai uşor aprobarea pentru plecarea legală, cu 10.811 aprobări din totalul de 35.486.

Segmentul tinerilor activi, 19-30 de ani, reprezenta cea mai mare îngrijorare pentru regim, având cel mai mare blocaj în aşteptare, 21.740 de cereri blocate, iar copiii sub 14 ani au urmat strict dinamica familiilor, cu peste 18.000 în aşteptare.

Din punctul de vedere al profesiilor, 11.455 de muncitori calificaţi au primit aprobarea pentru emigrarea legală în Germania federală, aceştia provenind din marile platforme industriale din Timişoara, Sibiu, Braşov sau Arad, iar pierderea a peste 11.000 de meseriaşi cu experienţă în producţie a lăsat fabricile din aceste judeţe fără personal vital.

Un număr impresionant de 459 de profesori au primit dreptul de a emigra definitiv, ceea ce indica o vulnerabilizare directă a sistemului de învăţământ, mai ales din zonele cu comunităţi germane, iar 238 de cadre medicale superioare au părăsit oficial R.S.R. în acest interval scurt, adâncind criza din spitalele româneşti.

Analiza CNSAS concluzionează că aceste date oficiale demonstrează că în toamna lui 1989, cu doar câteva luni înainte de Revoluţie, societatea românească se afla într-o implozie demografică, profesională şi socială profundă, iar plecarea din Republica Socialistă România devenise ultima soluţie pentru o viaţă mai bună.