Conglomerate cu aspiraţii imperiale

Pentru că tot am vorbit recent despre "Noua Lume", cea născîndă din cenuşa bipolarismului de secol XX, o lume dominată de structuri şi politici imperiale, vă propun o privire mai detaliată asupra uneia dintre soluţiile alternative pentru atingerea masei critice necesare participării la marea competiţie, conglomeratele statale. În varianta standard, imperiile sunt construcţii instituţionale, juridice, politice şi, desigur, economice, ba chiar culturale, aşezate pe fundamentul stabil şi bine dezvoltat al unui stat care furnizează din propriile elite nucleele "clasei imperiale", care asigură forţa militară şi economică pentru luarea sub control a zonelor de expansiune, fundamentele legislative şi instituţiile de represiune implacabil necesare dezvoltării şi consolidării imperiale. De regulă, toate aceste componente sunt însoţite de elemente specifice de ideologie şi cultură care asigură susţinerea "simbolică" a construcţiei de tip imperiu. Exemplu: "teoria misiunii civilizatoare" îmbrăţişată atît de mai toate structurile imperiale europene, din secolul al XVI-lea şi pînă azi.

Şi, ca să nu credeţi că toate acestea s-au întîmplat undeva doar în negura adîncă a istoriei, suficient este să reamintesc că la Expoziţia Universală de la Londra din 1851, vizitatorii civilizaţi şi civilizatori au putut adminra o categorie specială de exponate, locuitori nativi ai diferitelor regiuni ale imperiului britanic (aborigeni), femei, bărbaţi şi copii prezentaţi în ţarcuri, în "mediul natural", despuiaţi şi servindu-se de instrumente rudimentare pentru întreţinerea vieţii zilnice, ca la grădina zoologică, dovada vie a "primitivismului lor", de unde şi "necesitatea", caracterul benevolent, chiar altruistic (!!) al activităţilor civilizatoare ale centrului imperial!!! De aceea, cele mai multe imperii poartă numele statului care le-a născut: imperiul britanic, imperiul francez, german sau rusesc, japonez, chinezesc, roman, bizantin, inca, hitit etc. Există însă, atît în antichitate, dar pe ea o lăsăm istoricilor, cît şi în lumea post-modernă, încercări de constituire a unor suprastructuri imperiale pe un alt fundament, cel al conglomeratelor statale. Ca să nu pierdem vremea prea mult, exemplul la îndemînă este chiar Uniunea Europeană. Marginalizate după cel de-al doilea război mondial, altele decăzute de mai multă vreme din statutul imperial, deposedate într-un fel sau altul de hinterlandul specific, state cum sunt Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda au recurs la soluţia de rezervă. Constituirea unui nucleu multi statal relativ omogen şi performant, ca bază a ridicării ulterioare a infrastructurii imperiale, în vederea revenirii la masa marilor jucători la ruleta puterii globale şi a participării la competiţia lansată deja în secolul al XX-lea, respectiv dezvoltată în cel de al XXI-lea. Modul în care a fost gestionată dezvoltarea Uniunii Europene pune foarte bine în evidenţă etapele critice ale construcţiei, oferind un soi de formă paradigmatică (model, template, gestalt). Mai întîi, compatibilizarea economică prin prăbuşirea barierelor comerciale interne. Modelul a fost împrumutat din istoria de succes a constituirii marilor puteri europene începînd cu secolul al XVI-lea, avînd la origini crearea unei "mari pieţe interne" eliberată de interferenţa şi controlul autorităţilor locale. Faza imediat următoare, desigur, compatibilizarea legislativă, structuri unitare de tip monetar etc. Urmează inevitabil constituirea nucleelor de legiferare, judiciare şi executive la nivelul suprastructurii imperiale. Instituţiile de guvernare locale, statale, sunt obligate să îşi restrîngă domeniile de autoritate, sub toate aspectele, pe măsură ce instituţiile guvernării imperiale devin tot mai puternice. Toate acestea sunt clar vizibile, aşezate ca mărgelele pe aţă de istoria celor 50 de ani de "construcţie europeană". Sau, dacă doriţi, de modul în care a evoluat proiectul Noului Imperiu American. Proiectul european s-a împotmolit, însă, în două puncte cheie: crearea "armatei imperiale" şi respectiv organizarea nivelului de decizie executiv, astfel încît el nu doar să aibă precedenţă, ci să poată hotărî de sine stătător şi fără interferenţa semnificativă a etajelor subordonate, (nivel statal) în chestiunile majore de politică. La prima materie, Uniunea Europeană este repetentă. Noroc cu războiul din Ucraina că s-au găsit la repezeală nişte vreascuri mai uscate să fie puse peste cenuşa stinsă a încercărilor de a crea "armata europeană" şi, mai general, soluţii suprastatale pentru chestiunile de securitate internă şi externă. La a doua materie, UE este corigentă perpetuă, amînată din vară în toamnă şi din toamnă în vară. Pînă cînd, nu se ştie prea bine! Mă rog, pînă cînd statele vor fi atît de slabe încît vor fi obligate să accepte salvatoarea Nouă Constituţie Europeană care va consacra încheierea construcţiei instituţionale imperiale şi instituirea deplinului ei control asupra macro-proceselor şi a politicilor noului imperiu, deopotrivă la nivel economic, al structurilor critice, militare şi de securitate, al politicilor internaţionale. Cele două "neputinţe" structurale, ca şi creşterea tensiunilor competitive la nivel politic, forţarea brexitului şi opoziţia sfidătoare a unor centre statale de putere faţă de direcţiile politice "recomandate" ori "legiferate" de centrul care se visează imperial, de la Bruxelles, au făcut o cvasi certitudine din eşecul UE de a deveni o putere imperială. Cu excepţia unui miracol, desigur, doar că el trebuie să se întîmple neapărat în deceniul acesta, dacă este să mai existe o şansă cît de mică. Dacă nu, UE va rămîne definitiv în istorie ca un proiect imperial eşuat, bun la cîte ceva pentru cei care îl vor mai ţine în viaţă, dar fără nici o relevanţă în marea competiţie politică de la nivel global.

A doua încercare interesantă în aceeaşi direcţie, cea de constituire a unor structuri cu valenţe imperiale pe fundamentul unui conglomerat statal este BRICS-ul. O asociaţie, deocamdată, destul de laxă şi prea puţin compatibilizată sau coordonată politic, dar care a trecut repede de la nucleul iniţial RIC (Rusia, India, China), la formula BRIC (Brazilia, Rusia, India, China) şi în sfîrşit la BRICS, adică Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud. Această expansiune foarte rapidă a nucleului conglomerat iniţial sugerează nu doar atractivitatea proiectului, ci şi existenţa unui mănunchi de interese comune suficient de consistente, astfel încît să susţină proiectul pe termen mai lung, să îl propulseze instituţional. În sfîrşit, ultimele evoluţii politice sugerează că formula ar putea fi lărgită, spectaculos, cu Turcia, Arabia Saudită, Iran şi Egipt. Exact ca şi în cazul UE, prima etapă este cea de compatibilizare economică. În rolul principal "moneda unică", alternativa la dolar. Invers decît în cazul UE, unde moneda unică a venit ca încununare a lungului proces de creare a spaţiului economic comun şi a pieţei interne unice. Pe măsură ce proiectul BRICS PLUS se concretizează, vom putea vedea dacă el tinde la deplina maturitate imperială sau are ambiţii mult mai reduse, doar de zonă rezervat-privilegiată, menită să asigure participanţilor o creştere a beneficiilor economice, politice şi eventual de securitate, reieşite din intensificarea relaţiilor intra-grup şi din poziţionarea relativ unitară faţă de grupurile competitoare, Statele Unite şi, secundar, Uniunea Europeană.