Criza? Care criză?

În mod natural, oamenii tind să ia lucrurile în serios! Să le iei în glumă, cere antrenament, dispoziţie, bună dispoziţie, umor şi un pic de ...filosofie a bunului simţ. Nu se găsesc pe toate drumurile şi nici nu cresc singure din pămînt, ca iarba. Cer educaţie, cultură, ca să aibă din ce să se hrănească. Sub bombardamentul emisiunilor fluviu ale unor televiziuni care ar face orice, doar să îşi crească cota de piaţă şi să îşi ridice veniturile din publicitatea pe care o vînd, pe cît nu face, unde se dezbat, se frămîntă, se bolmojesc, se oblojesc, se potcovesc, se umflă şi se dezumflă evenimentele curente din spaţiul public şi politic al României, nu puţini sunt cei care au început să creadă că, dacă o mai ţinem mult aşa, n-apucăm să mai trecem mîine strada, că musai dă apocalipsa peste noi! Un difuz şi apăsător sentiment de "fin du monde" se aşterne peste conştiinţa colectivă a României. America e în criză! Europa e în criză! Rusia e în criză! China şi Japonia sunt în criză! De unde, Doamne apără şi păzeşte! Să ne mai fie nouă bine! Hotărît lucru trebuie, musai, că şi noi suntem în criză! Doar cine nu are ochi, nu vede! Guvernul nu poate să mai guverneze, de gura şi protestele celor din stradă; Preşedintele nu poate să mai prezideze, din cauza "guvernului de bandiţi" (Caragiale dixit!) pe mîna căruia a încăput ţara; procurorii nu pot să mai "procureze", că le-a luat Curtea Constituţională de la gură pîinea "abuzului în serviciu"; Parlamentul nu are ce să mai parlamenteze, cînd toată lumea parlamentează, ba pe stradă, ba la televizor, ba pe unde apucă; judecătorii nu mai pot să judece, limpede, căci legile se schimbă şi se anulează după cum bate vîntul; cît despre administraţia ţării, ea nu mai administrează, de mult, decît afacerile "băieţilor deştepţi", plantaţi de partide şi servicii în poziţii cheie, ca să fie la nevoie bani negri pentru campanii electorale albe, iar ei, că de, şi ei sunt oameni, un viitor, cît de cît asigurat! Vorba lui Caragiale, "Criză teribilă, monşer!" sau dacă preferaţi: "De cînd ne bucurăm de binefacerile regimului parlamentar, n-a trecut această ţară printr-o agitaţie mai grozavă". În sfîrşit, ce mai tura- vura, vorba lui Costăchel Gudurău, "tremur viaţa me, nu mai putem merge cafine. Facem responsabil guvern".

După coarda umoristică, să ciupim, însă, niţel şi pe cea serioasă. Ca să nu pierdem prea mult timp cu clarificările teoretice, "criza", indiferent în ce domeniu am folosi termenul, are o definiţie universală care vine din teoria generală a sistemelor şi poate fi articulată clasic prin gen proxim, "stările de funcţionare a sistemelor în regim departe sau foarte departe de optim" (vezi Prigojin "Order out of Chaos", 1984), şi diferenţă specifică, acea clasă de condiţii în care persistenţa factorilor grav perturbatori şi lipsa unei intervenţii externe sistemului care să-l readucă, dinamic, spre parametrii de optim, îl condamnă inexorabil şi relativ repede la distrugere. Dacă vă plac călătoriile cu avionul, "teoria" poate fi ilustrată cît se poate de simplu şi convingător.

Parametrul pivotal de optim al sistemului om-avion-mediu: portanţa. Dacă, dintr-un motiv oarecare avionul pierde motoarele, graficul portanţei cade drastic şi avionul începe să evolueze "în condiţii departe de optim". Se poate redresa, sau poate să intre în criză. Criza se instalează cînd manevrele disponibile şi reacţiile sistemului se află în vecinătatea epuizării posibilităţilor de recăpătare a minimului de portanţă necesară plutirii controlate şi, conform definiţiei, în absenţa unui factor extern, sau care ţine exclusiv de hazard, aparatul nu mai are decît o singură ieşire din situaţie, prăbuşirea! Vă place, nu vă place, asta este criza!

Sistemele sociale fac parte din categoria celor cu grad ridicat de complexitate, iar definiţia crizei li se potriveşte ca o mănusă. Spre deosebire de avioane, însă, toleranţa sistemelor sociale la funcţionare "în situaţii departe de optim" este mult mai mare. Uriaşă. Limitată aparent doar de factori naturali de tip catastrofic. Cît de "disfuncţional", (departe de optim) poate fi un regim de guvernare de tip democratic, înainte să se "prăbuşească"? Realitatea istorică a sistemelor sociale este cît se poate de îngăduitoare. Chiar şi cînd nu mai rămîne din el decît caricatura unei democraţii, regimul este folosit în continuare, multă vreme, uneori sute de ani. Acelaşi lucru este valabil şi pentru regimurile autoritare (non-democratice), de toate tipurile şi intensităţile. Cît rezistă un regim de dictatură? Uneori sute de ani, alteori, cîteva decenii, cîte o dată doar cîteva zile. Factorii care decid acest sfîrşit nu sunt legaţi decît foarte slab de gradul de depărtare faţă de optim; în cele mai multe, dacă nu în toate cazurile, determinantă este incidenţa unor evenimente exterioare sistemului respectiv. Exemplu tipic, o super-putere aflată în apropierea unui stat mic are interes şi decide să precipite schimbarea regimului de guvernare din aria ei de influenţă, eventual de conivenţă cu partenerii săi, sau chiar cu competitorii săi; vezi România lui Decembrie, 1989.

Vestea bună, din această istorie, este că nu avem prea multe motive de îngrijorare. Demonstraţiile pot continua...! Cît? Permanent....la o adică! În vremea aceasta Guvernul poate guverna, chiar dacă se mai împiedică, ici şi colo, de reproşurile străzii; nimic nu îl opreşte, legal, să o facă!; Preşedintele poate să îşi facă jocurile politice destrămînd, reformînd, formînd sau reşapînd partide şi majorităţi parlamentare; procurorii pot să îşi vadă în continuare de anchete şi dosare, că doar nu s-au terminat articolele şi paragrafele din Codul Penal cu ajutorul cărora poţi trimite după gratii pe oricare "om al zilei" etc. O societate cu un regim de guvernare disfuncţional recurge, ca soluţie standard de supravieţuire, la inventarea altor difuncţionalităţi, care o vreme sau pentru un moment o ajută să treacă peste unele dintre problemele cu care se confruntă. Cealaltă stratagemă este să ignore aceste disfuncţionalităţi, atîta vreme cît costurile sunt difuzate suficient de larg în rîndul societăţi sau se concentrează asupra unor grupuri mici care, oricît s-ar "revolta", nu au posibilitatea de a influenţa sistemul în ansamblu.

Vestea proastă ar trebui, însă, să ne pună pe gînduri! Vestea proastă este că orice sistem social care evoluează multă vreme departe de optim îşi adoptă şi îşi perpetuează (transmite generaţional) soluţiile proaste pe care le utilizează (inventează). Cu alte cuvinte, dacă ne batem acum joc de democraţie, libertate, dreptate, guvernare, administraţie publică etc cum facem de două decenii şi mai bine, îi condamnăm pe copii şi pe copii copiilor noştri să utilizeze instrumente încă şi mai strîmbe, mai puţin adecvate, distrugîndu-le aproape orice şansă de a reveni la normalitate.

Cui îi pasă, însă, de normalitate, cînd "crizele" sunt atît de interesante, de ispititoare, de provocatoare, ba chiar şi de profitabile, pentru cei care se află în poziţiile privilegiate care permit exploatarea lor politică şi/sau economică ???!!!