Cu zîmbetul pe buze

Prolog

Cu drag mă dojeneşte-un cititor,

luîndu-mă la vale,

prea tare supărat pe pesimismul meu,

obştesc,

din care năduşesc,

neapărat săptămînal,

de două ori,

Editoriale:

"Fiţi optimist... a venit primăvara, a ieşit soarele şi se încălzeşte vremea!

Lumea mai şi zîmbeşte."

Mi-am luat seama şi m-am pus pe căutat, căci adevăr grăieşte prea bunul şi omenosul meu contemporan: a ieşit soarele şi se-ncălzeşte vremea!

Las poemele cu rime aiurea-ncrucişate pe seama profesioniştilor şi trec repejor pe proză, înainte! Mă uit cu rîvnă prin ograda politicii, fără niciun fel de prejudecăţi, după motivele care mi-ar putea pune pe buze zîmbetul cerut de vreme şi, de ce nu, poate şi de vremi.

N-o să vă spun neapărat o noutate, dar evidenţa îşi cere drepturile ei: vin alegerile. Cele "mici"! Prin urmare, de la "Înfundaţii de Sus" şi pînă la "Desfundaţii dintre Plopi", primarii, consilierii şi toţi cei ce visează să se aşeze-n jilţul lor au fost loviţi de darul profeţiei! N-are limba română, cu gramatica ei cu tot, atîtea verbe, cîte pot ei conjuga la viitor! O să construim... o să dărîmăm... o să facem, o să dregem, o să fie ce n-a fost, ba încă şi ceva pe deasupra! Dacă n-aş zîmbi, aş rîde-n hohote, de-a binelea. Cît poate fi cineva de idiot, ori de netot, de prost, de hahaleră, de japiţă (vezi sensul peiorativ din DEX, da'... repede, pînă nu-l modifică academicienii şi pe ăsta, ca să nu se simtă cumva jigniţi boii!), cît de dus cu pluta, ca să mă rezum, să fie cineva ca să debiteze atîtea nerozii, uitîndu-se în ochii oamenilor de la care vor un vot?! Păi, chiar n-a mai rămas niciun om cu scaun la cap, în ţara asta, care să întrebe: Bine fraţilor, da... de ce nu le făcurăţi pe toate astea pînă acum? De ce aruncarăţi banii pe răsaduri de flori plantate-n ţarina de obşte, ori pe bănci cu armături din Oţel de Toledo şi traverse din lemn de tec puse-ntre rîndurile cu ştiuleţi ale tarlalei? De ce avem în România mai multe "fîntîni" ornamentale şi gondole decît străzi pavate şi canalizate? De ce gropile din caldarîm sunt, musai, de zece, dacă nu de o sută de ori mai multe decît locuitorii urbelor? De ce mergem cu maşinile mai încet decît odinioară cu căruţa, prin Bucureşti, de pildă? Pînă cînd vor mai pluti peste capetele noastre tonele de praf şi mizerii care beneficiază de miraculoasa proprietate de a fi mai puţin dense decît aerul şi de răul obicei de a ni se înfunda în plămîni, ori de a ne îmbiba cu murdărie hainele? Cînd vom vedea cu ochii noştri minunea ca în locul cine ştie cărui moloh de beton, care zace nefolosit, să vedem amenajat, de primărie, un parc adevărat, iar în locul ultimei locante de fiţe şi droguri pentru junii dezabuzaţi de-atît răsfăţ al soartei să contemplăm uimiţi clădirea nouă a unui teatru pentru copii, şcolari şi tineri dornici să afle ce va să zică cuvîntul acela, uitat de mult,...cultură?

Pînă la alegeri, chiar dacă bat la uşă, mai este, totuşi, ceva vreme! Aşa că, nu cumva să adoarmă la loc, după ce au fost treziţi din letargie de anunţul sorocului cel nou, electoral, aleşii neamului (aleagă-s-ar alţii... şi le-ar fi de cap... să se aleagă!) s-au pus pe făcut mişcare. Unii tropăie prin bătătura propriilor partide, în timp ce alţii şi-au luat picioarele la spinare şi au sărit pîrleazul tocmai în ograda opoziţiei. Ei şi, ce-i de rîs, ori de zîmbit în asta?, o să mă întrebe careva. Desigur, oportunismul, ori politica făcută după regula "urma scapă turma" nu-s mari izvoare de umor. Ceea ce mi-a pus totuşi zîmbetul pe buze este reacţia "marilor" lideri politici care s-au văzut confruntaţi cu valul migraţiei de primăvară; (dacă ar fi fost alegerile astea toamna, migraţia ar fi luat culoarea anotimpului, fiind aşadar de toamnă, ceea ce nu schimbă cu nimic culoarea tristă a peisajului nostru politic!). Ce-au făcut marii lideri politici, aşadar? Ăia din tabăra care s-a subţiat binişor au dat-o pe coarda "Pierderi cît mai mari să fie, noi mai tari om fi pe glie!" Adică, vezi Doamne, s-a ales grîul de neghină, s-au curăţat apele de zoaie, s-a primenit aerul din partid cu ocazia deschiderii largi a uşilor pe care o tuliră toţi cei care n-au fost decît un nedorit şi împovărător balast! Păi, să nu te-apuce rîsul?! Da...cum de nu-i văzurăţi pînă acum? ar zice hîtru, careva. La fel de hazlie a fost şi bîlbîiala mai marilor din stîna unde poposiră prea rătăcitele mioare. La prima strigare, au fost intransigenţi: "Nu-i luăm în Rai chiar pe oricare; noi pe sprînceană-i vom alege pe cei cu care-om merge la-nfruntare!" Cînd au văzut că nu le iese socoteala pentru moţiune, au schimbat placa: "Să se adune apele în matcă şi orice picătură, chiar de rouă, adăugată la talazul nostru va fi binevenită să rupă a lor zăgazuri" (dacă vi se pare prea poetic spus, nu-i vina mea... a venit primăvara, a ieşit soarele, e cald.... etc... te loveşte rima şi poema cînd nu te-aştepţi!).

Acum, că mi s-a deschis gustul, parcă tot ce ni se-ntîmplă pe tăpşanul cu minuni al politicii noastre îmi pare cu haz, fie el şi de necaz. N-am să vă risipesc chiar de tot timpul, luîndu-le la rînd, dar, ca să nu pierdeţi farmecul momentului, am să vă las cu-n gînd poetic al unui meşter adevărat (Ion Mânzală, Pyramidoină Bis):

"Frunză verde rostopască

suntem neam de gură-cască

avem tuse măgărească

şi prostie românească

văleleu văleleu".