De ce nu există soluţii pentru ieşirea din stagnarea seculară?

Pentru o instituţie financiară de talia Fondului Monetar Internaţional, care are în "fişa postului" susţinerea economiilor cu probleme şi elaborarea recomandărilor pentru remedierea acestora, ultimul raport privind perspectivele economiei globale pare să fie mai îngrijorător decât de obicei.

De ce? Pentru că, dincolo de îngrijorare, pare să inducă şi o lipsă a speranţei, determinată de lipsa soluţiilor autorităţilor pentru depăşirea fazei de "stagnare seculară".

Termenul a fost utilizat pentru prima dată de Alvin Hansen, fost preşedinte al organizaţiei American Economic Association, într-un discurs din 1938. Ipoteza "stagnării seculare" a revenit în atenţia autorităţilor odată cu promovarea ei de către Larry Summers, fost Secretar al Trezoreriei SUA şi profesor la Harvard University, în presa americană dar şi în Financial Times.

În opinia lui Summers, economiile dezvoltate se confruntă în prezent cu investiţii private reduse, pe fondul unei cererii scăzute din partea populaţiei, iar aceasta va determina menţinerea unui grad redus de ocupare a forţei de muncă pentru mulţi ani.

După ce a analizat scenariul stagnării seculare în raportul privind perspectivele economiei globale (WEO) din octombrie 2014, FMI se pronunţa atunci pentru demararea unor programe masive de investiţii în infrastructură, care să contribuie la creşterea cererii agregate şi relansarea economiilor dezvoltate.

La şase luni distanţă, instituţia financiară internaţională constată o altă tendinţă îngrijorătoare: declinul semnificativ al PIB-ului potenţial la nivel global, pe fondul scăderii mai accentuate a acestuia în economiile dezvoltate (vezi graficele).

Mai mult, deteriorarea perspectivelor de creştere, are loc pe fondul creşterii ameninţărilor la adresa stabilităţii financiare globale, pe care FMI le analizează în Global Financial Stability Report.

Albert Einstein spunea odată că "nu putem rezolva problemele folosind acelaşi tip de gândire utilizat atunci când le-am creat".

Din păcate, exact acest "miracol" încearcă să-l realizeze autorităţile monetare şi fiscale din ţările dezvoltate: dobânzi nule pentru rezolvarea problemei persistente de alocare defectuoasă a capitalului, rezultată din scăderea continuă a acestora în ultimele decade, şi stimularea acumulării unor datorii suplimentare, în condiţiile în care firmele şi consumatorii sunt deja sufocate de datoriile anterioare.

"În practică, economia mondială se află într-o situaţie mai rea decât o sugerează teoria", arată un articol recent de la Bloomberg, unde este subliniat nivelul relativ redus al ritmurilor de creştere ale economiei globale în următorii ani.

"Dacă ai fi spus cuiva acum 15 ani că nivelul dobânzilor şi preţul petrolului se află la valorile actuale, atunci concluzia ar fi fost că vom asista la un boom economic", a declarat Michala Marcussen, economist-şef la Societe Generale în Londra, pentru Bloomberg.

Pe lângă factorii amintiţi de obicei, cum sunt reducerea cererii ca urmare a gradului ridicat de îndatorare sau îmbătrânirea populaţiei, Stephen King, economist-şef la HSBC, are şi o altă explicaţie pentru "refuzul" economiei globale de a reveni la dinamica dinaintea crizei: Eşecul economiştilor şi a modelelor folosite în a recunoaşte că lumea s-a schimbat.

Dar chiar aşa de extins a ajuns fenomenul negării realităţilor economice şi chiar aşa de mare este "orbirea" celor care se ascund în spatele unor modele desuete?

Din fericire, nu. Recunoaşterea forţelor complexe care determină evoluţia economiilor pare să existe în cadrul FMI.

"Ceea ce mă frapează este complexitatea forţelor care modelează evoluţiile macroeconomice la nivel global şi dificultatea de a sintetiza factorul determinant", scrie Olivier Blanchard, economistul-şef al Fondului Monetar Internaţional, în partea introductivă a raportului WEO din aprilie 2015.

"Cu toate că reformele structurale nu pot produce miracole, acestea pot determina o creştere a producţiei şi stimularea creşterii economice pentru o perioadă", mai arată Blanchard, care expune şi forţele majore ale evoluţiei pe termen mediu: nivelul ridicat al datoriilor şi fragilitatea sistemului bancar, care nu permite reducerea accelerată a gradului de leverage, precum şi declinul semnificativ al producţiei potenţiale.

Identificarea problemelor nu conduce, din păcate, şi la prezentarea unor soluţii alternative celor din prezent, unde statul şi băncile centrale joacă rolul principal.

Am căutat în raportul WEO din aprilie 2015, care are 230 de pagini, cuvântul "antreprenor" sau derivate ale acestuia şi nu am găsit nimic. Nici termenul "SME" (n.a. small and medium-sized enterprises, întreprinderi mici şi mijlocii) nu apare decât într-un grafic privind costurile de finanţare. În schimb, cuvântul "reforme" apare de 104 ori, iar expresia "reforme structurale" de 38 de ori.

Consistenţa raportului WEO pare să se reducă, astfel, la cea a unui material propagandistic de pe vremea măreţelor congrese ale partidelor comuniste.

Lipsa antreprenorului şi a iniţiativei private din documentul de la FMI, al cărui singur rol este de a suferi sub represiunea financiară a guvernelor, arată că adevăratul obiectiv al autorităţilor nu este ieşirea din criză, ci păstrarea cu orice preţ a privilegiilor acumulate în ultimele decenii.

Aceasta este şi concluzia lui Steen Jakobsen, economist-şef la Saxo Bank. În numeroasele sale călătorii de documentare, Jakobsen a observat recent o tendinţă care îl îngrijorează: peste tot el este singurul optimist, contrar reputaţiei sale de pesimist. "În Slovenia şi Croaţia nimeni nu mai crede în viitor", a scris Jakobsen pe blogul său.

Pesimismul nu este, nici pe departe, izolat în Estul Europei, ci se manifestă la nivelul întregului continent, pe fondul "creşterii zero, a dobânzilor zero şi a speranţei zero". În fiecare ţară pe care a vizitat-o, Jakobsen a întâlnit "politici macroeconomice teribile şi o clasă politică interesată doar în menţinerea status-quo-ului".

În opinia sa, aceste politici macroeconomice "omoară productivitatea, inovaţia, libertăţile personale şi visele, prin alocarea defectuoasă a capitalului şi limitarea posibilităţilor de exprimare a ideilor noi".

Spre deosebire de economiştii unor mari bănci internaţionale, printre care au apărut şi voci care susţin eliminarea numerarului din economie (n.a. vezi declaraţiile recente ale lui Willem Buiter, economist-şef al conglomeratului Citigroup), măsură care ar deschide calea unei societăţi totalitare fără precedent istoric, Jakobsen vine cu propuneri pentru redarea speranţei.

Printre acestea se află stoparea creşterii sectorului public pentru cel puţin zece ani şi introducerea cerinţei ca fiecare lege nouă să fie aprobată doar în condiţiile eliminării unei legi vechi, deoarece "complexitatea administrativă creşte în fiecare săptămână, iar costurile asociate sunt contraproductive". Recunoscând importanţa IMM-urilor pentru o economie dinamică şi eficientă, economistul-şef de la Saxo Bank propune "investirea totală a creditului şi capitalul politic în acea direcţie", deoarece "85% din locurile de muncă noi din Europa sunt create de IMM-uri, iar 100% din inovaţie şi creşterea productivităţii se înregistrează tot aici".

Deşi nu sunt suficient de "agresive", propunerile lui Steen Jakobsen ar reprezenta un mare pas înainte pentru crearea unui cadru minimal de redare a speranţei.

Stagnarea seculară nu este o fatalitate, ci doar un termen utilizat pentru justificarea neputinţei autorităţilor în faţa menţinerii unei iluzii periculoase, aceea că dezvoltarea economică este echivalentă creşterii PIB-ului pe baza expansiunii nesfârşite a creditului.

Este greu de crezut că autorităţile europene ar lua în considerare astfel de propuneri, având în vedere modul în care au ales să "lupte" împotriva crizei. De ce mai este, atunci, Steen Jakobsen optimist? "Pentru că situaţia nu a fost nicicând mai rea", după cum mai scrie economistul danez.

De-a lungul istoriei, astfel de "situaţii rele" au rezistat până când, pe fondul presiunilor sociale incontrolabile, criza cronică a devenit acută şi a condus la răsturnarea vechii ordini.

Tot mai multe semnale ne arată că păşim, din nou, pe aceeaşi cale, deoarece populaţia, mai ales în ţările dezvoltate, nu va accepta niciodată "fericirea" de care a avut parte Sisif, eroul tragic din scrierile lui Camus.