Două contribuţii extraordinare mai puţin cunoscute pe care Wicksell le-a făcut pentru noi

Pe 20 decembrie 2016 s-au împlinit 165 de ani de la naşterea lui Johan Gustav Knut Wicksell. Unul dintre cei mai mari economişti ai lumii. Mă număr printre aceia care spun despre Knut Wicksell că este, probabil, cel mai nedreptăţit economist al lumii.

Lucrările sale sunt importante atât pentru înţelegerea inflaţiei şi a problemelor monetare, cât şi pentru înţelegerea problemelor finanţelor publice. Există însă două contribuţii enorme pe care Wicksell le-a făcut la metoda de cercetare economică, pe care, după ştiinţa mea, nimeni nu le-a subliniat.

Prima contribuţie este legată de ceea ce Platon a numit "a doua navigare", metodă de cunoaştere pe care Platon i-o atribuie lui Socrate, şi la care se apelează atunci când simţurile şi evidenţele materiale nu mai pot asigura cunoaşterea. În acest caz, inteligenţa postulează existenţa unor entităţi apartenente la o altă realitate decât cea fizică, şi anume la o realitate epistemologic metafizică. Între cele două realităţi, legătura se face prin ipoteze şi raţionamente. "A doua navigare" se referă, aşadar, la "raţionamente şi realităţi ce pot fi atinse doar cu raţionamente" (Reale, 2009, p. 89-90).

În economie, această distincţie între planul fizic şi cel epistemologic metafizic a dus, printre altele, şi la dihotomia observabil-neobservabil. Primul care a operat cu o variabilă neobservabilă în teoria economică şi care şi-a bazat întreaga teorie monetară pe o astfel de variabilă, este, după ştiinţa mea, Knut Wicksell. În 1898, el a introdus conceptul de "rată naturală a dobânzii la capital" (Wicksell, p. 102) sau, pe scurt, aşa cum apare precizat în nota de subsol 1 p. 106, "rata naturală", adică acea rată care asigură stabilitatea preţurilor.

În acest fel, Wicksel i-a adus pe Platon şi pe Socrate în teoria economică în cel mai subtil şi legitim mod cu putinţă. Când rata actuală a dobânzii este peste cea naturală, inflaţia scade. Şi invers, când rata actuală a dobânzii se află sub nivelul natural, inflaţia creşte. "Că întotdeauna există o astfel de rată a fost presupunerea noastă implicită susţinând întregul nostru argument. În capitolul următor vom analiza dacă ea există cu adevărat, cum poate fi utilizată cu obiectivul atingerii scopului său şi întrebări similare despre cauzele care determină rata dobânzii" (Wicksell, 1898, p. 100). Sublinierile îmi aparţin şi intenţionează să atragă atenţia asupra faptului că rata naturală se regăseşte în realitatea epistemologic metafizică.

Lui Wicksell îi revine meritul deosebit de a fi subliniat că rata naturală nu este relativ constantă, cum s-a presupus în multe lucrări contemporane. Wcksell spune explicit că "rata naturală nu este fixă sau nealterabilă în magnitudine" (Wicksell, 1898, p. 106). Mai mult, el consideră că este rezonabil să gândim că rata actuală a dobânzii "tinde să coincidă cu o permanent schimbătoare rată naturală" (Wicksell, 1898, p. 117), schimbarea permanentă fiind evidenţiată în studiile econometrice recente.

În sfârşit, Wicksell admite că rata naturală a dobânzii poate suferi scăderi abrupte. Analizând scăderea accentuată a preţurilor din perioada 1815-1832, în Anglia, el spune că "trebuie să fi fost vorba despre o cădere rapidă în rata naturală a dobânzii. Rata actuală a dobânzii a scăzut numai încet şi cu ezitare" (Wicksell, 1898, p. 172). Aşa cum voi arăta imediat, această contribuţie a fost asimilată în practica băncilor centrale şi în praxisul teoretic, relativ recent.

Primul care s-a referit la această rată naturală în procesul de conducere a politicii monetare a fost Alan Greenspan (1993), iar primul care a introdus-o în ecuaţia cererii în modelul standard neo-keynesist a fost Michael Woodford (2003)[1]. De atunci, rata naturală şi gap-ul ratei dobânzii au devenit ceva indispensabil în teoria şi practica politicii monetare. Ne-a luat 95 de ani să folosim în practică această cunoaştere şi 101 ani să o introducem în teoria ortodoxă curentă.

În încheierea referirilor la această primă contribuţie vreau să arăt că Wicksell a avut ca program de cercetare oferirea unui instrument, şi anume gap-ul ratei reale a dobânzii, pentru a asigura stabilizarea conştientă a preţurilor. "Băncile (centrale - nota mea) (...) şi instituţiile de credit au exercitat până acum numai o influenţă involuntară asupra preţurilor". Dar, "dacă ea (teoria - nota mea) se va dovedi corectă", băncile şi instituţiile de credit "vor fi capabile în mod total conştient să-şi urmărească obiectivele în beneficiul indiscutabil al economiei mondiale." Astăzi suntem conştienţi că, în ipoteza în care divina coincidenţă va ţine pe un orizont de timp infinit, rata inflaţiei se poate scrie ca o funcţie a cărei singur argument îl constituie diferenţa dintre rata reală şi rata naturală a dobânzii. În acest cadru simplificat, inflaţia este stabilă dacă gap-ul ratei dobânzii este egal cu zero.

A doua mare contribuţie a lui Knut Wicksell pe care nu a observat-o nimeni până acum se leagă de modelele referitoare la formarea preferinţelor. Pentru a înţelege această contribuţie voi aminti aici teoria clasică a utilităţii anticipate şi teoria prospectivă, elaborată de Kahneman şi Tversky (1979).

Prima teorie presupune că agenţii economici au o funcţie de utilitate şi o restricţie asociată, din care deduc valorile optime care le maximizează valoarea (utilitatea). Cu alte cuvinte, deciziile sunt modelate ca şi când agenţii optimizează permanent. În teoria prospectivă, deciziile sunt luate din compararea rezultatelor potenţiale, ale căror probabilităţi sunt cunoscute. În teoria prospectivă, funcţia de utilitate constituie suma produselor dintre rezultatele potanţiale, stabilite prin euristici şi probabilităţile asociate rezultatelor respective.

Aceste calcule se fac după ce, într-o fază anterioară, s-a stabilit un nivel de referinţă şi s-a acceptat că un rezultat sub acel nivel constituie o pierdere, iar un rezultat peste acel nivel duce la câştig.

Kahneman şi Tversky spun că funcţia care stabileşte valoarea (utilitatea) are forma literei S: concavă pentru câştiguri, respectiv convexă pentru pierderi (Kahneman şi Tversky, 1979, p. 279). Funcţia presupune şi că "răspunsul la pierderi este mai extrem decât răspunsul la câştiguri", adică "neplăcerea asociată cu pierderea unei sume de bani este în general mai mare decât plăcerea asociată cu câştigarea aceleiaşi sume" (Tversky şi Kahneman, 1982, p. 454).

Cu alte cuvinte, deciziile sunt afectate de o anumită aversiune la pierderi.

În sfârşit, odată ce am clarificat aceste aspecte pot să afirm că Knut Wicksell a fost primul care a anticipat cum o pierdere a unei sume date de bani doare mai tare decât ar putea să ne bucure câştigarea aceleiaşi sume. Aceasta nu pune în pericol meritele teoriei prospective, care are o demonstraţie riguroasă oferită de Tversky şi Kahneman, pentru care acesta din urmă a primit Premiul Nobel.

Iată textul din Wicksell care susţine afirmaţia mea: "Un câştig datorat unei creşteri norocoase şi neaşteptate a venitului unui om este extrem de rar ("scarcely ever"), la fel de semnificativ ca şi pierderea ("injury") cauzată de o scădere neanticipată de o magnitudine egală." (Wicksell, p.3). Sublinierile îmi aparţin.

Aici cuvântul "norocoase" indică aceeaşi abordare bazată pe "risk", similară cu cea din teoria prospectivă şi total diferită de cea din teoria utilităţii aşteptate. Cuvântul "neaşteptate" arată că, în viziunea lui Wicksell, exista şi un nivel aşteptat care, aşa cum înţeleg eu lucrurile, este echivalentul nivelului de referinţă din teoria prospectivă a lui Kahneman şi Tversky.