Dreptul la caricatură

Trăim într-o lume absurdă. Ionesco ar fi fost mirat: astăzi, nici caricaturile, aceste forme de critică ironică, nu mai sînt tolerate. Iar noi, obsedaţi de "marile" scandaluri de corupţie, şi, la acest început de an, nu de acestea ducem lipsă, observăm prea puţin "afacerile" altora. Dar ele ne ajung din urmă şi ne copleşesc. Furia care a cuprins lumea musulmană pornind de la caricaturile daneze a surprins opinia publică românească. Proporţiile incredibile ale reacţiei provocate de publicarea de către cotidianul danez de orientare liberală, "Jyllands-Posten", a unor desene reprezentîndu-l pe profetul Mahomed par a descrie prăpastia culturală ce desparte occidentul de Islam.

Pentru unii se confirmă astfel ipoteza lui Samuel Huntington privind ciocnirea civilizaţiilor. Politologul american credea că prăbuşirea comunismului marca începutul tranziţiei de la o lume caracterizată de conflicte ideologice spre una dominată de clivaje culturale. Eşecul ideologiilor, în absenţa altor alternative, crease oportunităţi pentru resurecţia orientărilor identitare, naţionalis-te sau religioase. De acest fapt a profitat islamul radical care a preluat controlul comunităţilor musulmane. Ultimele evenimente pot fi interpretate şi astfel. De la victoria Hamas-ului la alegerile parlamentare din teritoriile pales-tiniene din 25 ianuarie la declaraţia de vineri 3 februarie a predicatorului de la marea moschee din Gaza ("Nu acceptăm scuze. Capetele celor ce au publicat caricaturile trebuiesc tăiate"), sau de la boicotarea produselor daneze, apoi europene, pîna la incendierea la Damasc a ambasadelor Danemarcei şi Norvegiei, situaţia pare să fi scăpat oricărui control. La aproape două decenii de la publicarea Versetelor satanice ale lui Salman Rushdie, cînd celebra fatuwa de lichidare a acestuia era emisă de ayatollahul Khomeini, intoleranţa şi fanatismul au cres-cut în intensitate. Şi dacă Huntington nu făcea deosebirea clară între civilizaţie şi religie, şi nici nu reuşea să explice diferenţele din fiecare cîmp civilizaţional, unii, în Vest ca şi în Orient, au folosit lacunele de comunicare. Şi după ce s-au jucat cu focul, par a nu mai putea ţine incendiul sub control.

Cele douăsprezece caricaturi daneze publicate pe 30 septembrie 2005 au produs reacţia imediată a comunităţii musulmane din micul regat nordic. Părea un scandal izolat. După patru luni, conturul său e deja mondial. Ceea ce reproşau musulmanii pleca, pe de o parte, de la interdicţia coranică privind reprezentarea Profetului, pe de altă parte, de la asocierea Islamului cu terorismul, sugerată de desenul care îl arată pe Mahomed purtînd un turban în formă de bombă. În primele sale trei luni, afacerea caricaturilor rămînea strict daneză, chiar dacă încă din octombrie unsprezece ambasadori ai unor state musulmane cereau o întîlnire cu primul ministru danez, liberalul Fogh Rasmussen, refuzată de acesta. În consecinţă, o delegaţie a asociaţiilor musulmane daneze a efectuat un turneu în mai multe ţări musulmane pentru a sensibiliza opinia publică şi oficialii. Reacţiile nu au întîrziat să apară. Primele manifestaţii au fost în Pakistan, pentru ca apoi Liga arabă să condamne modul în care Danemarca a tratat situaţia. Din ianuarie protestele s-au intensificat în lumea musulmană. Guvernele autoritare din lumea arabă, în divorţ cu populaţiile, au profitat de situaţie pentru a se legitima. Şi astfel, demonstrativ, rînd pe rînd, Libia şi-a închis amabasada de la Copenhaga, Kuweit-ul a convocat ambasadorul danez la ministerul de externe, guvernul sirian s-a declarat şocat. În faţa avanlanşei, pe 31 ianuarie Jyllands-Posten îşi cerea scuze. Dar publicarea scrisorii deschise către musulmani nu mai dădea satisfacţie. Deja Danemarca era incriminată, ba chiar Europa. Cînd Fogh Ras-mussen a explicat că libertatea de expresie nu poate fi limitată, s-a declanşat isteria. Mai multe publicaţii din Norvegia, Franţa, apoi Germania şi Italia (dar nu România) s-au solidarizat, în numele libertăţii de expresie, cu "Jyllands-Posten".

Însă libertatea de expresie nu convinge în ţările musulmane. Ea nu este nici acceptată, nici practicată. Încercarea iordanienilor de la Shihane de a face o breşă a fost repede înăbuşită. Societatea care edita magazinul l-a retras de pe piaţă după ce acesta publicase trei dintre caricaturi. Redactorul- şef Jihad Momani, care publicase editoralul "Să fim rezonabili", în care încerca o abordare temperată a subiectului a fost concediat. În această furtună, poziţia lui Taric Ramadan, intelectual considerat ideolog al Fraţilor musulmani a făcut o notă discordantă. El a cerut musulmanilor "să se obişnuiască să ia o distanţă critică" şi "să trăiască într-o lume globală, în care conştiinţa lor să fie atît de puternică încît să poată ţine sub control sensibilitatea rănită". Dar cine să îl asculte: imamii ambiţioşi şi politicienii corupţi?

În România scandalul caricaturilor aminteşte de excesele antiintelectuale şi antioccidentale orchestrate de FSN în 1990. În Europa, şi astfel de contexte sînt proba valorilor împărtăşite, nici caricatura, nici critica, nici libertatea de expresie nu vor înceta. Cenzura şi autocenzura, oricare ar fi argumentele, nu pot fi justificate. Şi, cîtă vreme Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin mai multe sentinţe, a interpretat articolul 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în sensul dreptului de a publica orice informaţie, chiar dacă aceasta şochează, contrariază sau trezeşte ostilitatea statelor sau a unei părţi a populaţiei, dreptul la caricatură mai poate fi exersat.