Iluzia prosperităţii

Din perspectiva simplului particular, decizia financiară se concentrează pe evoluţia în timp a economiilor şi a datoriilor.

Multora dintre noi, creditele ipotecare sau creditele pentru achiziţia de bunuri de folosinţă îndelungată, întinse pe perioade medii sau lungi de timp, nu ne apar ca fiind alarmante. Fiind încrezători în viitor şi, mai ales, făcând o analiză superficială a veniturilor actuale, a capacităţii de muncă, a stării proprii de sănătate şi a perioadei de rambursare, considerăm că aceste credite sunt uşor de rambursat pe termen mediu sau lung, iar costurile - rezonabile. Chiar şi posibilitatea schimbării condiţiilor iniţiale pare a fi uşor gestionabilă, întrucât este percepută linear, deci pare uşor predictibilă.

Numai că în economie, în viaţa reală, schimbările sunt non-lineare. Eroarea fundamentală de apreciere a simplului particular este de a echivala mental schimbările lineare cu cele non-lineare.

Economiile bancare şi fondurile de pensii sunt bune exemple de astfel de erori de judecată prospectivă.

Dacă decidem să economisim în fiecare lună câte o sută de lei, putem uşor să ajungem la concluzia că, într-un an, vom avea în cont economii de 1.200 de lei, în 5 ani de 6.000 de lei şi în 10 ani de 12.000 de lei. Dar aceas­tă predicţie poate fi conformă cu realitatea doar dacă se menţine decizia iniţială, de a economisi în fiecare lună câte o sută de lei, iar suma acumulată nu este purtătoare de dobânzi şi nici nu este afectată de fluctuaţiile valorice ale monedei. Dacă sumele economisite diferă, dacă perioadele de depozit sunt mai mici sau mai mari, dacă banii (sau o parte din bani) sunt retraşi înainte de scadenţă, dacă dobânzile fluctuează în funcţie de factori obiectivi sau subiectivi, dacă banca dă faliment (sau dacă banca centrală decide să confişte depozitele bancare pentru a salva banca, în detrimentul prudentului cetăţean), sumele acumulate în cont vor fi total diferite, întrucât schimbările care le afectează sunt non-lineare. Din această confuzie rezultă grave erori de decizie financiară, care pot ruina o persoană, simplu particular.

În cazul fondurilor de pensii administrate privat (Pilonul II de pensii, cum i se mai spune în jargonul economic românesc), o parte din contribuţia pentru asigurările sociale (CAS) este virată în contul personal al asiguratului. Dacă această sumă este, să zicem, de 400 de lei în fiecare lună, iar randamentul anunţat de administratorul fondului de pensii este de 10% pe an, atunci majoritatea celor ca noi (aflaţi în largul lor în prezenţa unor schimbări liniare) ar spune că suma acumulată după 40 de ani de prelevare din CAS a sumei destinate Pilonului II de pensii ar ajunge la 223.000 de lei. Foarte puţini, familiarizaţi cu analiza matematică, ar spune că în cont am avea de fapt 2,5 milioane de lei (suma conţine randamentul anuntat, de 10%, dar calculul este tot de factură liniară, căci ţine cont doar de randament, nu şi de alţi factori perturbatori). În realitate, schimbările la care sunt supuse sumele acumulate în contul de pensii sunt non-lineare, întrucât administratorul fondului de pensii percepe un comision anual de circa 3,5% asupra sumelor gestionate şi, în plus, aceste sume nu sunt pur şi simplu stocate (depozitate), ci investite în diverse instrumente financiare, cum ar fi obligaţiunile de stat sau municipale şi acţiunile sau obligaţiunile corporatiste listate la bursă, iar aceste instrumente financiare sunt generatoare, după caz, de pierderi sau de dobânzi ori de dividende în proporţii şi în cuantumuri care nu pot fi prevăzute nici măcar pe perioade scurte (şi cu atât mai puţin pe perioade foarte lungi de timp, cum este cea din exemplul luat, de 40 de ani).

În materie de carduri de credit, cutuma americană impune băncii să notifice clientul că are o datorie scadentă rezultată din utilizarea cardului de credit şi că, pentru a menţine deschisă posibilitatea utilizării în continuare a acestuia, trebuie achitată o sumă minimă (care nu este egală cu datoria scadentă, plus dobânzi, ci este considerabil mai mică). O mare parte dintre utilizatorii acestor carduri achită această sumă minimă, lăsând permanent des­chis (cel mai adesea neintenţionat şi inconştient) un rest de plată care va produce în continuare dobânzi. Suma de plată fie va rămâne constantă, fie chiar va creşte, indiferent de numărul plăţilor minimale făcute de utilizator. Conştient exclusiv de plăţile astfel efectuate, nu şi de faptul că restul de plată este producător de dobânzi, utilizatorul cardului de credit nu realizează că, de fapt, nu reuşeşte să achite toată datoria, rămânând perpetuu dator la bancă.

Cutuma în discuţie este o practică incorectă din cel puţin două puncte de vedere: (i) îndeamnă implicit clientul să achite la scadenţă mai puţin decât datorează efectiv, exploatând iluzia că suma este decentă şi poate fi achitată într-o perioadă rezonabilă de timp; (ii) profită de confuzia în care se află debitorul, care echivalează inconştient schimbările lineare cu cele non-lineare ale totalului obligaţiei de plată.

Din această practică înşelătoare rezultă dobânzi şi, în caz de neplată la scadenţă, penalităţi, care suplimentează suma de plătit. Respectiva sumă minimă, pe care clientul o percepe ca pe un cadou din partea băncii, ca pe un gest de generozitate care îi răsplăteşte ataşamentul (parteneriatul) cu banca, este calculată în aşa fel încât să acopere în mod prioritar dobânda, numai restul fiind alocat unei mici părţi din suma efectiv împrumutată. În cazul foarte probabil în care debitorul decide să achite suma minimă şi nu întreaga rată scadentă plus dobânda, cu cât perioada de plată a acestei sume minime este mai mare, cu atât suma alocată rambursării sumei efectiv împrumutate este mai mică, iar suma alocată plăţii dobânzii este mai mare. În plus, întârzierile în plata sumei minime determină penalităţi, ceea ce determină creşterea suplimentară a sumei datorate.

Acest mecanism nu generează numai dobânzi şi penalitaţi, ci şi captivitate juridică. Prin acest mecanism al plăţilor minimale, debitorul nu mai reuşeşte să achite întreaga datorie practic niciodată. O tragere de pe cardul de credit de 10.000 de dolari, cu o dobândă de "doar" 12% pe an şi cu plăţi minimale de 110 dolari pe lună, va fi rambursată integral doar după 20 de ani¹. Suma achitată băncii în toată această perioadă este de 26.400 de dolari, adică de două ori şi jumătate mai mult decât suma iniţială. Ca să scape din captivitate, tot ceea ce ar trebui să facă debitorul ar fi să achite rate mai mari decât suma minimală sau, şi mai eficient, să ramburseze anticipat suma. Numai că doar un sfert dintre familiile americane se declară capabile să facă rost în maximum 30 de zile de 2000 de dolari, iar familia americană medie care se apropie de pensie dispune de economii suficiente cât să trăias­că doar 3 ani².

Cardul de credit generează, în plan economic şi psihologic, adevărate adicţii şi obiceiuri pernicioase. Cardul de credit nu numai că este omniprezent în SUA, dar a devenit un marker cultural american. Cum tendinţa întregii lumi este de a-i copia pe americani practic în orice, acest marker cultural are minunata aptitudine de a fi importat în Europa şi, evident, şi în România.

Din punct de vedere economic, cardul de credit este chiar în centrul modelului american al societăţii de consum. Nu numai că majoritatea plăţilor pentru bunurile de consum se efectuează prin carduri de credit, dar cvasi-totalitatea serviciilor necesită indicarea prealabilă a unui card de credit, care reprezintă garanţia de plată cerută clientului. Hoteluri, maşini de închiriat, sisteme de asigurări, magazine de bricolaj sau companii de construcţii şi utilităţi etc., toate solicită pentru garanţie carduri de credit, refuzând (în mod surprinzător) cardurile de debit, chiar alimentate cu sume suficiente pentru a acoperi sau chiar depăşi volumul plăţilor necesare. Mai mult chiar, pentru a accesa un credit ipotecar, un credit de studii sau un credit pentru achiziţia unei maşini, este suficientă proba unor plăţi frecvente cu cardul de credit timp de câteva luni în cuantumuri minimale. Practic, pentru a lua un credit mai mare, pe o perioadă mai lungă de timp, este suficientă proba faptului că viitorul debitor este deja captiv în mecanismul unuia sau mai multor carduri de credit şi şi-a dez­voltat din timp comportamentul adictiv.

Creditele ipotecare se caracterizează prin lungimea perioadei de rambursare şi prin afectarea imobilului achiziţionat pe credit de garantarea creanţei băncii împrumutătoare în caz de neplată. Caracterul complex al acestor "produse" financiare este dat de non-linearitatea schimbărilor la care sunt supuse în decursul perioadei contractuale. Nu numai dobânzile şi celelalte costuri ale creditului sunt supuse unor schimbări non-lineare, haotice chiar, ci şi valoarea imobilului este fluctuantă într-un ritm şi cu amplitudini imprevizibile, iar situaţia personală a debitorului sau a familiei sale poate amplifica riscul unor consecinţe incalculabile. Cu toate aces­tea, debitorii ("alimentaţi" iresponsabil în iluzia lor de băncile comerciale şi de scenariştii planurilor de marketing care ţintesc un cât mai mare volum de vânzări, dar omit consecinţele hazardului) îşi construiesc în continuare naraţiunile pentru perioadele lungi de rambursare a creditului lor ca şi când acesta ar fi supus unor schimbări lineare, pre­dictibile.

De regulă, creditele ipotecare sunt construite în aşa fel încât plăţile lunare (care includ dobânda şi alte costuri mai mult sau mai puţin transparente ale creditului şi mici părţi din suma totală împrumutată) să se menţină relativ constante pe toată perioada rambursării (15-30 de ani). Cu cât termenul de plată este mai lung, cu atât plăţile lunare par mai mici şi mai uşor de rambursat. Numai că, la începutul perioadei de rambursare, ratele conţin mari porţiuni din dobânda totală şi fracţiuni mici sau infime din suma împrumutată. În primii ani, practic, debitorul achită doar dobânzi şi alte costuri, nu şi porţiuni consistente din împrumutul propriu-zis. Dacă un debitor ar lua cu împrumut, să zicem, 250.000 de euro cu dobândă de 5% pe an, în 15 ani suma platită băncii ar fi de 355.000 de euro, iar în 30 de ani suma plătită băncii ar fi de 483.000 de euro, adică un plus de nu mai puţin de 233.000 de euro, care înseamnă numai dobândă. De fapt, suma de plătit va fi cu mult mai mare, din cel puţin două motive: alături de dobândă, băncile comerciale pun în sarcina consumatorului şi alte costuri, cum ar fi felurite comisioane, speze, poliţe de asigurare etc., iar suma echivalentă în lei va fi mult mai mare (cel puţin până la ipotetica, dar puţin probabila aderare a României la Zona euro), dată fiind devalorizarea monedei naţionale faţă de moneda creditului. În cazul creditelor în valute exotice, cum ar fi creditele în franci elveţieni (CHF), suma de plată va fi suplimentată de dubla devalorizare a monedei în care debitorul îşi obţine majoritatea veniturilor faţă de moneda de referinţă europeană (leu faţă de euro) şi a monedei de referinţă faţă de moneda creditului (euro faţă de CHF), plus comisioanele necesare efectuării schimbului valutar. Desigur, în caz de neplată, se adaugă şi penalităţi, care pot spori suplimentar cuantumul datoriei. În cazul creditelor în moneda naţională, riscul suplimentării la infinit a cuantumului datoriei este dublu - inflaţia erodează în timp valoarea reală a monedei naţionale, iar dobânzile variabile cresc constant, mai ales în perioade de criză economică.

Cei mai mulţi dintre debitori ignoră aceste riscuri date de non-linearitatea schimbărilor creditului, fie pentru că operează subconştient cu sinonimii între aceste schimbări aleatorii ale dobânzilor şi ale condiţiilor externe şi schimbările lineare din propria naraţiune, fie pentru că reacţionează şi se comportă în baza unor euristici simple (stereotipii), cum ar fi tentaţia de a plăti lunar rate cât mai mici³, ignorând extinderea suplimentară a lungimii perioadei contractuale iniţiale. Iar comportamentul de acest gen este iresponsabil alimentat de profesioniştii creditului. Debitorii ajunşi în stare de supra-îndatorare sau de insolvabilitate ca urmare a acestei stereotipii alimentate de marketingul bancar sunt debitori-lipsă şi nu persoane prospere, pe seama cărora economia bancarizată, financiarizată, să poată supravieţui. Prosperitatea pe datorie este o iluzie. De aceea, educaţia financiară ar trebui să înceapă cu băncile şi cu consultanţii lor în strategii de vânzare şi în marketing.

NOTE:

¹ Exemplul este dat de Steven Sloman, Philip Fernbach, Iluzia cunoaşterii. De ce nu gândim niciodată singuri, ediţie în limba română la editura Publica, Bucureşti, 2017, p.280.

² Steven Sloman, Philip Fernbach, op.cit., p.286. Autorii se declară şocaţi de aceste statistici, dat fiind volumul avuţiei totale a americanilor.

³ Steven Sloman, Philip Fernbach, op.cit., p.282.