Moldova - un test al rezilienţei europene în faţa Rusiei

Alegerile legislative din Republica Moldova par să fie - după succesele de la alegerile prezidenţiale din Georgia şi România de anul trecut - încă un test de laborator prin care Rusia vrea să răstoarne regulile democraţiei liberale europene. De aceea, aceste alegeri nu pot fi privite doar ca o competiţie simplă internă între partide, ci devine o confruntare strategică în care Rusia urmăreşte să demonstreze o dată în plus că poate învinge Europa acolo unde instituţiile democratice sunt fragile. Privite dintr-o perspectivă neoinstituţională, alegerile din Moldova nu vorbesc doar despre modul în care poate fi preluată guvernarea la Chişinău, ci mai ales despre cum regulile jocului, formale şi mai ales informale, definesc direcţia geopolitică a unei ţări aflate la graniţa de răsărit a Uniunii Europene.

Republica Moldova funcţionează de trei decenii într-un echilibru precar între instituţiile formale ale statului şi o reţea extinsă de instituţii informale dominate de corupţie, oligarhie şi dependenţă externă. Constituţia, legea electorală, partidele şi mass-media mainstream coexistă cu influent Biserica rusă, dublată de controlul economic al unor grupuri legate de Moscova, cu economia subterană şi cu presiunea geopolitică exercitată prin Transnistria şi Găgăuzia. În logica celor doi cei mai importanţi neoinstituţionalişti, Douglass North şi Daron Acemoglu, nu contează doar regulile oficiale, ci şi modul în care acestea sunt aplicate şi internalizate de societate. Or, în Moldova, discrepanţa dintre normele oficiale şi practicile cotidiene constituie terenul fertil pentru intervenţia Rusiei.

Strategia Kremlinului nu este să câştige prin mijloace democratice, ci să reconfigureze cadrul instituţional însuşi. Finanţarea partidelor, folosirea propagandei prin canale media şi reţele sociale, mobilizarea bisericii ca instrument de legitimare politică fac parte dintr-o strategie de capturare instituţională. Rusia încearcă să colonizeze atât instituţiile informale, cât şi pe cele formale, încercând să limiteze integrarea europeană la un nivel formal. Obiectivul său nu este doar preluarea controlului asupra unui stat mic şi vulnerabil, ci mai ales demonstraţia că europenizarea - instituţională, dar mai ales culturală - pot fi suspendată şi chiar inversată.

În acest sens, Moldova devine un microcosmos european. Dacă Rusia reuşeşte să destabilizeze parcursul european la Chişinău, mesajul transmis este că normele şi instituţiile UE nu sunt universale şi irezistibile, ci fragile şi contestabile. După eşecurile şi blocajele din Ucraina, Moscova are nevoie de o victorie simbolică. Moldova oferă costuri reduse şi beneficii maxime: o ţară dependentă energetic, divizată social şi cu instituţii slabe, în care un succes electoral al partidelor pro-ruse ar fi prezentat ca înfrângerea Europei însăşi.

De aceea, Rusia nu va precupeţi nimic pentru a învinge. Miza nu este doar geopolitică, ci instituţională. Este vorba de a demonstra că regulile alternative ale „suveranităţii iliberale” pot prevala asupra normelor liberale europene. În limbajul neoinstituţionalismului, asistăm la o bătălie pentru definirea setului de reguli care va guverna politica în Moldova şi, prin extensie, la frontiera estică a Europei. Dacă regulile europene nu reuşesc să se impună în Moldova, întreaga construcţie a extinderii normative a Uniunii va părea vulnerabilă.

Dacă Rusia reuşeşte să demonstreze că „suveranitatea iliberală” poate prevala asupra normelor europene chiar într-un stat candidat, atunci precedentul se va răsfrânge şi asupra altor ţări unde instituţiile sunt fragile şi societatea polarizată.

Dacă Rusia va reuşi să preia guvernarea în Moldova - şi nu pare departe de acest rezultat - nu va mai fi nevoie de un „război fierbinte” pentru a se impune în fosta zonă de influenţă sovietică. Capturarea instituţională - prin reţele informale, prin manipularea regulilor electorale, prin exploatarea diviziunilor interne - poate fi suficientă. Moldova ar deveni un model de succes pentru Kremlin pentru a demonstra că poate opri extinderea europeană cu costuri reduse şi cu instrumente subtile, dar eficiente.

Diferenţa faţă de cazul georgian este plină de învăţăminte! După intervenţia rusă din 2008, efectul nu a fost un „pro-occidentalism” generalizat şi ireversibil, ci mai degrabă o scindare structurală a societăţii. O parte s-a orientat ferm către UE şi NATO, dar guvernarea a ajuns treptat, dar sigur, sub o influenţă rusească iar după alegerile prezidenţiale din 2024 chiar preşedintele ţării a fost capturat întregind controlul instituţional rusesc camuflat într-o aşa zisă guvernare suverană georgiană.

În Georgia, conflictul militar a deschis calea pentru unei forme de organizare hibride şi tranzitorii în care instituţiile formale mimau interesul pentru integrarea occidentală în vreme ce elite politice se aliniau total Moscovei. Rusia a învăţat din această experienţă că nu e nevoie să înfrângi toată societatea ci este suficient să controlezi guvernul şi preşedinţia, chiar dacă segmente semnificative ale populaţiei rămân pro-occidentale.

În acest sens, Moldova oferă Kremlinului o oportunitate şi mai clară. Societatea este profund divizată, iar partidele pro-ruse pot cuceri instituţiile cheie prin mecanisme electorale şi reţele informale, fără a fi nevoie de o confruntare militară. Dacă acest scenariu se confirmă, Rusia ar demonstra că poate neutraliza proiectul european chiar şi într-o ţară unde jumătate din populaţie aspiră la integrare, prin simpla capturare a instituţiilor reprezentative.

De aceea, riscul reprezentat de pierderea alegerilor legislative de către pro-europeni la Chişinău nu se repercutează doar asupra Moldovei, ci a întregii Europe, dar mai ales asupra fostelor state sovietice şi satelite ale Moscovei, inclusiv România. Ţări cu instituţii vulnerabile şi clivaje politice adânci, precum România şi Bulgaria, dar şi statele baltice sau Polonia, ar putea deveni ţinte pentru o strategie similară. În aceste cazuri nu ar fi nevoie de o invazie militară, ci doar de o „reluare” a controlului prin aceleaşi mecanisme: subminarea încrederii în instituţiile europene, cultivarea unor lideri dispuşi să accepte compromisuri geopolitice, amplificarea mesajelor suveraniste şi iliberale.

Ungaria şi Slovacia, unde elitele politice deja adoptă un discurs al suveranităţii „alternative”, arată că această strategie poate funcţiona atunci când instituţiile sunt slăbite din interior. Moldova devine astfel nu doar un test local, ci şi un precedent regional. Dacă regulile europene nu rezistă aici, tentaţia Kremlinului de a aplica acelaşi model în restul Europei Centrale şi de Est va fi de neoprit. Riscul s-ar putea amplifică exponenţial dacă, în paralel, Statele Unite ar accepta - explicit sau tacit - o înţelegere prin care Ucraina să fie obligată să redevină dominion rusesc. O asemenea concesie ar fi interpretată ca un semnal de retragere a garanţiilor occidentale şi ar întări percepţia că UE nu poate rezista în faţa presiunii Kremlinului. Într-un astfel de scenariu, efectul de domino ar fi accelerat. Pe de o parte Ungaria şi Slovacia ar consolida modelul lor de „suveranitate alternativă”, pe de altă parte Moldova ar fi pierdută, iar tentaţia de a extinde acelaşi model în România, Bulgaria, ţările baltice sau chiar Polonia ar deveni ispititoare şi realezabilă pentru Rusia.

De aceea, alegerile din Republica Moldova vorbesc şi despre capacitatea Europei de a-şi apăra modelul instituţional. Deşi important, sprijinul financiar şi tehnic nu este suficient. Acestuia ar trebui să i se adauge un set de garanţii de securitate, o serie de măsuri efective pentru protejarea spaţiului informaţional şi consolidarea rezilienţei societale. În lipsa acestora, Rusia va reuşi să convertească slăbiciunea instituţiilor într-un argument geopolitic major, arătând că proiectul european poate fi înfrânt acolo unde instituţiile sunt fragile. Moldova devine, astfel, nu doar un test pentru sine, ci şi un test pentru viitorul Europei.