Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (I)

În primul rând doresc să mulţumesc domnului prof. univ. dr. Adrian Severin pentru atenţia acordată cărţii mele, precum şi pentru unele aprecieri favorabile asupra constatărilor şi concluziilor formulate în cadrul acesteia. În continuare, ne propunem să răspundem, în mod concret, având suportul cifrelor statistice şi financiar-contabile, la principalele probleme semnalate de profesorul Adrian Severin.

1.Referitor la opinia potrivită căreia lucrarea precedentă intitulată Capitalul în România postcomunistă (2018) a fost elaborată sub influenţa cărţii Capitalul în secolul XXI a lui Thomas Piketty, confirm domnului profesor Severin că, după lecturarea acesteia, mi-am propus să identific modalităţile de formare şi evoluţie a capitalului în România, începând cu anul 1990. Astfel, în lucrare, am dedicat acestui subiect 260 de pagini, în restul conţinutului cărţii până la 1055 de pagini, cât însumează aceasta, tratând subiecte cum ar fi: dinamica sectorului bancar; raportul dintre veniturile salariaţilor şi patronilor; privatizarea proprietăţii de stat; absorbţia şi utilizarea fondurilor europene; globalizarea; modalităţi de realizare a obiectivului privind dezvoltarea economico-socială a ţării.

Cu privire la observaţia profesorului Severin potrivit căreia, cea de-a doua carte, având titlul Capitalism şi capitalişti fără capital în România este inspirată de lucrarea lui Eyal, Szelenyi şi Townsley (1998), intitulată Capitalism fără capitalişti: noua elită conducătoare din Europa de Est, dorim să menţionăm că lucrurile nu stau în acest mod. Autorii evocaţi arată că paradoxul principal al marii transformării din ţările Europei Centrale şi de Est îl reprezintă crearea unei societăţi capitaliste, după modelul occidental, în lipsa prealabilă a unei burghezii proprietare. Respectiva lucrare conturează structura noii clase de proprietari ca fiind formată din: i) elita tehnocrat managerială, ii) investitorii străini în alianţă cu elita locală compradoare , precum şi iii) noii antreprenori care au pornit cu afaceri mici şi au ca obiectiv dezvoltarea acestora. Lucrarea lui Eyal et al. (1998), nu porneşte de la analiza statistică şi financiar-contabilă, bazate pe cifre, cuprinse în documentele publicate de instituţiile statului, la nivel microeconomic al sectoarelor reale din diferitele ţări foste socialiste, ci este de natură teoretică şi se concentrează pe descrierea diverselor tipuri de societăţi capitaliste formate în spaţiul postcomunist examinat.

În schimb, dorim să subliniem că rezultatele şi concluziile din lucrarea noastră se bazează pe situaţia analizată în detaliu, a economiei reale autohtone, realizată pornind de la situaţiile bilanţiere şi performanţele financiare ale celor 1,3 mil. de firme existente în ţara noastră, cifră determinată ţinând seama de fluxul intrărilor şi ieşirilor societăţilor comerciale pe/de pe piaţă, pe parcursul perioadei

1994-2019, ceea ce a generat un număr de ordinul a câtorva milioane de observaţii statistice. Din studiul efectuat au rezultat, la finele anului 2019, următoarele constatări privind capitalizarea firmelor:

-244 mii de unităţi (35%) din numărul total al companiilor existente în economie nu respectă cerinţele legale prind dotarea cu surse proprii, iar, din acestea, majoritatea covârşitoare (97%), reprezentând 237 mii de societăţi comerciale, înregistrează capitaluri negative (datorii mai mari decât activele);

-Necesarul de recapitalizare pentru atingerea nivelului capitalului reglementat este 32,3 mld. euro (15% din PIB al anului 2019);

oÎn raport cu dimensiunea firmelor, situaţia se prezintă astfel:

-IMM, care cuprind şi microîntreprinderile (92% din total), constituie majoritatea covârşitoare a firmelor, respectiv 99,7% din total, dar au o pondere de numai 46% în capitalul total al ţării.

-în schimb, corporaţiile, deşi reprezintă numai 0,3% din numărul total de companii deţin 54% din volumul capitalului.

Rezultă că nivelul capitalizării medii al unei corporaţii este de 460 ori mai ridicată faţă de volumul mediu al capitalului în cazul unei IMM.

-După criteriul provenienţei acţionariatului, se constată următoarele:

-deşi reprezintă majoritatea covârşitoare (93%), firmele cu acţionariat privat autohton contribuie cu numai 44% la volumul total al capitalului.

ocompaniile cu capital străin, mult mai puţin numeroase (6%), cumulează însă 41% din stocul resurselor financiare proprii.

În concluzie nivelul mediu al capitalizării firmelor cu acţionariat nerezident este de 15 ori mai ridicat faţă de indicatorul aferent societăţilor private româneşti, ceea ce determină slăbiciunea cantitativă şi structural-calitativă a capitalului autohton, cu efecte negative asupra VAB obţinut şi a resurselor financiare rămase în România pentru dezvoltare.

• Deficitul substanţial de capital înregistrat în primele 3 decile ale distribuţiei firmelor (cu cele mai scăzute niveluri ale surselor proprii) nu poate fi compensat de restul companiilor, cu excepţia celor din decila 10 (Figura 1)

o30% (207 mii) companii din decilele 1-3 înregistrează un capital negativ de -28,2 mld. euro.

oalte 60% (414 mii) societăţi comerciale din decilele 4-9 prezintă dotări reduse cu capital, care însumează numai 10,6 mld. euro.

• Rezultă că 90% (621 mii) dintre companii totalizează, pe ansamblu, un volum negativ al capitalurilor proprii, de -17,6 mld. euro (8% din PIB al anului 2019).

onumai companiile din decila 10 (69 mii firme cu cele mai ridicate volume ale surselor proprii de finanţare) deţin un volum substanţial de capital, însumând 145,4 mld. euro, care acoperă deficitul de 17,6 mld. euro menţionat anterior, rămânând, în final, stocul total de capital al economiei româneşti, reprezentând 127,8 mld. euro.

• Volumul agregat al stocului de capital pentru 97% dintre firme (669 mii de unităţi) se situează în teritoriu negativ (-3,8 mld. euro sau 1,7% din PIB)

onumai adăugând acestor firme alte 5,2 mii societăţi comerciale din percentila 98 se ajunge la punctul de inflexiune, care marchează nivelul zero al stocului cumulat de capital (aferent a 674,2 mii de societăţi comerciale).

• Însumând capitalul aferent firmelor situate dincolo de punctul de inflexiune (1,7 mii din percentila 98 şi 13,8 mii din percentilele 99 şi 100), se atinge volumul agregat al capitalului economiei reale româneşti, totalizând 127,8 mld. euro.

• Din datele prezentate mai sus privind polarizarea extremă a capitalizării firmelor, putem afirma că mai puţin de 3% dintre companii asigură capitalizarea economiei reale, restul societăţilor comerciale fiind similare cu satele lui Potemkin (casele având numai faţade, respectiv forme fără substanţă economică).

• Acţionarii firmelor cu situaţie precară a capitalizării deţin în realitate bani, pe care însă refuză să îi investească în capitalul societăţilor comerciale proprii, preferând numai să îşi împrumute companiile (în contabilitatea cărora există un număr de 7 conturi pentru efectuarea acestui tip de operaţiuni):

ofirmele private care raportează capitaluri negative de 22,9 mld. euro au fost creditate de acţionari cu o sumă mult mai mare, respectiv de 28,0 mld. euro (+22% faţă de capitalurile negative).

Firmele decapitalizate sunt deţinute de patroni bogaţi, care, în loc de investirea în capital, preferă creditarea respectivelor companii, fără asumarea riscului, ceea ce echivalează cu privatizarea libertăţii privind deciziile economice şi socializarea riscurilor, respectiv a răspunderii specifice economiei de piaţă, implicând, astfel, un capitalism hibrid în loc de capitalism deplin funcţional. În timp ce în comunism nu exista dreptul cetăţenilor la iniţiativă privată, nu se manifesta nici riscul economic la nivel individual. În prezent, în capitalism, se impune a exista un echilibru dinamic între libertatea economică a antreprenorilor şi răspunderea acestora în raport cu terţii. Dacă ar avea loc socializarea răspunderii generate de manifestarea riscurilor economice, în condiţiile în care patronii îşi însuşesc, în mod îndreptăţit, profiturile generate de afaceri, ar avea lor, în fapt, socializarea pierderilor ceea ce echivalează cu o redistribuire continuă de la cetăţenii cu venituri modeste către antreprenori cu stare materială bună şi foarte bună, ceea ce este de natură să erodeze echilibrul social. Suntem de acord cu opinia profesorului Severin că în societate sunt necesare agenţii guvernamentale, care, deja, funcţionează în România, în scopul încurajării spiritului antreprenorial prin preluarea parţială sau totală a riscului în cazul întreprinzătorilor privaţi şi a unor firme de stat care realizează proiecte de interes public. Este adevărat că Benjamin Constant (1819), deputat în Parlamentul Francez al acelor vremuri, afirma că "democraţia actuală, spre deosebire de cea antică bazată pe sclavie şi războaie perpetue, se bazează pe capital". La rândul său, capitalismul, aşa cum arăta ulterior Fernand Braudel, nu putea exista fără capitalişti, care anterior şi-au format şi acumulat capitalul. În raport cu cele afirmate de B. Constant şi F. Braudel rezultă în mod evident rolul fundamental al capitalului în funcţionarea democraţiei şi a economiei de piaţă, dar al unui capital format, în mod corect, prin muncă, economisire şi acumulare şi nu prin modalităţi de redistribuire imorală a riscului între membrii societăţii, în defavoarea cetăţenilor oneşti, cu venituri medii şi reduse. Raportat la această situaţie de polarizare extremă a capitalizării societăţilor comerciale, în care mai puţin de 3% dintre firme asigură sursele proprii ale economiei reale considerăm că este pe deplin justificat titlul cărţii, respectiv Capitalism şi capitalişti fără capital în România, deoarece acesta reflectă cu fidelitate concluziile redate mai sus ale studiului întreprins în lucrare.

Menţionez că preocupările mele în ceea ce priveşte analiza situaţiei financiare a economiei reale datează din anii 1980, examinarea acestor evoluţii realizând-o atât în calitate de practician, ca inspector financiar în cadrul Ministerului Finanţelor, cât şi de cadru didactic asociat la Catedra de monedă a Facultăţii de Finanţe din ASE Bucureşti. În acest context, teza de doctorat susţinută în anul 1989 s-a axat pe analiza capacităţii de plată şi a echilibrului bănesc ale întreprinderii, pe baza informaţiilor selectate de la 130 de unităţi economice, iar cercetarea a continuat în mai multe direcţii, care m-au condus la publicarea ulterioară, în formulă sinoptică, a numeroase studii de profil, inclusiv două cărţi: Starea economico-socială a României în anul 2000, Editura Expert, 2002 şi Starea economico-socială a României în anul 2004, Editura Expert, 2018.

Lucrări cu accent pe factorul capital, care, în opinia noastră, constituie "fermentul" activităţii economice, am elaborat încă din anul 2012 (a se vedea Posibilităţi de creştere a produsului intern brut prin valorificarea potenţialului intern, Clubul de la Bucureşti, octombrie), această lucrare fiind urmată de mai multe prezentări privind disciplina financiară şi capitalizarea sectorului real, susţinute în anul 2015, în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Administraţie a Băncii Naţionale a României (Disciplina financiară şi creşterea economică, 1 iulie), la evenimentul "Mugur Isărescu şi invitaţii săi" (Disciplina financiară şi stabilitatea financiară, 24 iulie), precum şi cu ocazia decernării diplomei "Virgil Madgearu cu medalie de aur", ASE, Bucureşti (Capitalul în România anului 2015). Aceste studii au fost continuate şi aprofundate într-un ciclu de 6 prezentări referitoare la multiplele faţete ale problematicii capitalului, susţinute la Institutul Naţional de Cercetări Economice "Costin C. Kiriţescu", pe parcursul anului 2017. Cartea Capitalul în România postcomunistă (2018), publicată sub egida Editurii Academiei Române şi totalizând 1055 pagini tratează subiectul formării, distribuţiei, dezvoltării şi transformării capitalului la nivelul investitorilor români şi străini şi a constituit punctul de plecare în aprofundarea analizei privind situaţia prezentă a capitalului în ţara noastră, examinare susţinută de constatările şi concluziile statistice şi financiar-contabile efectuate la un nivel granular ridicat, care au constituit sursa de inspiraţie a lucrării Capitalism şi capitalişti fără capital în România.

Referitor la afirmaţia profesorului Severin conform căreia aş avea unele înclinaţii către teoria lui Lenin, doresc să îmi exprim în mod clar opoziţia faţă de o asemenea aserţiune deoarece sunt adeptul constant al: (i) democraţiei, implicit al libertăţilor individuale specifice acesteia; (ii) economiei de piaţă funcţionale cu caracteristicile acesteia privind concurenţa corectă şi respectarea disciplinei de plăţi; (iii) formării şi dezvoltării proprietăţii private inclusiv cu sprijinul transparent al statului, în situaţii care impun această decizie; (iv) îmbinării funcţionării libere a pieţei cu intervenţia limitată a statului, în scopul evitării distorsionării competiţiei; (v) asigurarea unui echilibru corect dozat între eficienţa economică şi echitatea socială.

2.Considerăm că, în principal, disfuncţiile şi dezechilibrele manifestate, în prezent, la nivelul economiei reale şi finanţelor publice din România, au fost provocate îndeosebi de politicile economice de tipul terapiei de şoc. Acestea au fost aplicate îndeosebi în perioada 1997-2000, cu următoarele precizări:

• Într-adevăr, domnul profesor Severin, în calitate de viceprim-ministru însărcinat cu problemele reformei a coordonat şi elaborat un număr de 150 legi în perioada iunie 1990 - septembrie 1991 specifice cerinţelor democraţiei şi economiei de piaţă, cu abrogarea concomitentă a cadrului juridic aferent societăţii comuniste. Examinând conţinutul "setului de legi Severin" putem constata că reforma specifică terapiei de şoc a fost aplicată şi de acesta, în intervalul iunie 1990 - septembrie 1991, dar localizată, din necesităţi obiective, numai în domeniul reconfigurării cadrului legal şi instituţional al României în concordanţă cu cerinţele noii societăţi.

• Apreciind efortul profesorului Severin şi al colectivelor de specialişti pe care le-a coordonat în scopul înfăptuirii reformei

legislativ-instituţionale dorim să menţionăm, totuşi, că setul respectiv de acte normative, fie a omis unele reglementări, fie în legile aprobate s-au "strecurat" breşe care au permis acumularea primitivă a capitalului, acţiune nespecifică unei ţări care începe reformele tranziţiei spre economia de piaţă, în perioada modernităţii, respectiv la debutul anilor 1990, pe baza unui import masiv de reglementări practicate în alte state europene avansate, care se confruntaseră, deja, cu fenomenul nedorit de societate al acumulării primitive a capitalului de către unii membri mai "îndrăzneţi" ai acesteia. În acest sens menţionăm următoarele situaţii:

oJocurile piramidale (care trebuiau prevenite de autorităţi, cunoscându-se caracterul toxic al acestor scheme "tip Ponzi", practicate în alte ţări încă din anii 1920) au reprezentat primele construcţii financiare care speculau deviza infiltrată în societate, tocmai de autorii fraudelor ulterioare, privind posibilitatea dobândirii bogăţiei fără muncă. În cadrul acestor scheme erau atraşi tot mai mulţi participanţi cu diferite sume de bani, după posibilităţile financiare ale fiecărei persoane, în baza promisiunii că, după o perioadă de timp, vor primi înapoi banii depuşi, dar multiplicaţi de câteva ori. Distribuirile de sume substanţial majorate faţă de cele cu care cetăţenii au participat iniţial la jocul piramidal s au efectuat, dar numai către "depunători selectaţi" pe criterii total netransparente şi arbitrare, concentraţi la vârful piramidei, perdanţii fiind marea majoritate a depunătorilor de la baza piramidei, care au fost înşelaţi fără scrupule de organizatorii acestor scheme de fraudare a cetăţenilor oneşti. Cel mai cunoscut caz în acest domeniu a fost schema "Caritas" de la Cluj, pe lângă care au funcţionat alte circa 10 jocuri speculative similare în diferite oraşe ale ţării.

oAlte "vehicule" de redistribuire a banilor privaţi ai cetăţenilor le au constituit fondurile deschise de investiţii private. Astfel, SAFI (Societatea de Administrare a Fondului Mutual al Oamenilor de Afaceri) a fost un instrument de acest tip, cu un mare impact financiar. Fondul de investiţii a fost înfiinţat în anul 1993, înainte de apariţia legislaţiei specifice, ca o schemă piramidală ceva mai sofisticată, bazată tot pe înclinaţia cultivată de organizatorii noului joc că este posibilă câştigarea de bani fără muncă. SAFI a falimentat în anul 1996, pulverizând economiile câtorva sute de mii de mici investitori şi generând concentrarea banilor în favoarea câtorva zeci de persoane "bine informate" şi pregătite în scopul realizării furtului respectiv.

oAsemenea practici imorale au fost interzise în timpul Guvernării Văcăroiu, în anul 1993 (Ordonanţa nr. 24 din 1993 privind reglementarea constituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de investiţii ca instituţii de intermediere financiară), cu completări tehnice emise în anul 1996 de CNVM, instituţie proaspăt înfiinţată în anul 1995.

• Prin Legea nr. 58 din 1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, se prevedea înfiinţarea Fondului Proprietăţii de Stat (FPS), care deţinea 70% din capitalul societăţilor comerciale, având ca sarcină principală privatizarea companiilor din portofoliu, cu respectarea unui preţ minim de vânzare, determinat pe baza activului net al companiei (activele totale din care se reduc datoriile totale), la care se adăuga valoarea terenurilor şi a investiţiilor asumate de noul proprietar. Tot prin această lege, restul de 30% din capitalul de stat s-a distribuit gratuit cetăţenilor sub formă de certificate de proprietate nenominative. Deşi acest act normativ stabilea obligaţia statului de a informa, în termen scurt de la apariţia legii, populaţia asupra modului de tranzacţionare a instrumentelor de valoare respective şi de a înfiinţa în mod transparent instituţiile de stat care să intermedieze operaţiunile în cauză, emitenţii legii menţionate nu şi-au respectat aceste obligaţii legale. Această inacţiune se încadrează în practica imorală faţă de cetăţenii oneşti ai României de a se crea condiţii unor grupuri ilegitime de interese, în scopul "acumulării primitive a capitalului". Astfel, în baza prevederilor laxe ale reglementării respective, diferiţi oameni de afaceri "creativi" au cumpărat la preţuri modice (cca 10 mii lei faţă de valoarea nominală de 25 mii lei) milioane de cupoane nenominative, pe care le-au valorificat în cadrul privatizării (certificatele fiind reevaluate în creştere de la un an la altul, în 1996 valoarea unui certificat ajungând la 875 mii lei, faţă de 10 mii lei, cât îi costase pe aşa-zişii investitori autohtoni). În acest mod, "noii antreprenori" au obţinut în mod injust câştiguri extrem de mari raportate la sumele avansate şi la starea materială a populaţiei din acel timp.

oFaţă de acest debut defectuos al privatizării din România,

prin Legea nr. 55 din 1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, a fost corectat transferul cu titlu gratuit al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al statului către cetăţenii români, prin distribuirea însă, spre deosebire de situaţia anterioară, a cupoanelor nominative de privatizare, repartizate unui număr de 17 mil. de persoane cu vârsta de minimum 18 ani.

oDacă nu se acţiona cu fermitate în anul 1995, în baza Legii nr. 55,

exista pericolul ca 30% din capitalul social al întreprinderilor de stat să fie concentrat în mâinile câtorva "ingineri financiari", în detrimentul celor 15,5 mil. de cetăţeni care au beneficiat de certificatele de proprietate nenominative iniţiale. De subliniat că, în baza

Legii nr. 55/1995, cele 17 mil. de certificate nominative de privatizare distribuite gratuit au avut o valoare nominală de 1 mil. lei, actualizată în raport cu rata inflaţiei, din care 975 mii lei reprezenta valoarea certificatului nou, iar 25 mii lei, valoarea vechiului certificat, rezultând că procedura nu a avut sub niciun aspect un caracter confiscativ pentru deţinătorii hârtiilor de valoare iniţiale, dar a stopat cu fermitate specula intensă manifestată în acest domeniu şi înşelarea a numeroşi cetăţeni cinstiţi.

• Referitor la Legea nr. 31 din 1990 privind societăţile comerciale subliniem faptul că (i) sintagma privind "persoană interesată" precizat la art. 15324 din

acest act normativ şi (ii) termenul de "autoritate" care să poată iniţia dizolvarea societăţilor care nu respectă nivelul minim al capitalului (în sensul că dispun de sub 50% din sursele proprii stabilite de lege) nu au fost formulate în mod explicit în actul normativ respectiv, ceea ce a creat disfuncţii accentuate în aplicarea acestei legi. Ca urmare a acestei situaţii a fost posibilă menţinerea pe piaţă a sute de mii de societăţi capitalizate sub nivelul legal sau înregistrând chiar capital negativ (fenomen care se regăseşte şi astăzi în economia reală autohtonă), ceea ce a distorsionat profund disciplina de plăţi din economie, care reprezintă pilonul fundamental al funcţionării corecte a relaţiilor firmei cu creditorii. Faptul că asemenea situaţii negative se înregistrează şi în prezent reprezintă responsabilitatea tuturor guvernelor post-septembrie 1991 care nu au corectat aceste breşe legislative.

Mai mult, în timp ce, în legislaţia de dinainte de 1989, la nivelul unităţilor de stat funcţionau două forme de control propriu, respectiv controlul financiar preventiv şi controlul financiar intern, precum şi controlul extern entităţilor respective, provenind de la organele ierarhic superioare (centrale, ministere) precum şi de la Ministerul Finanţelor, prin Legea nr. 31/1990, s-a relaxat în mod total nejustificat, până aproape de diluare completă, funcţia de control propriu al companiilor. Astfel, în actul normativ respectiv a fost prevăzut numai controlul prin comisiile de cenzori (care nu erau salariaţi ai societăţii comerciale ci proveneau de la diferite instituţii din afara acesteia, ceea ce slăbea eficienţa activităţii acestor specialişti) şi doar la societăţile pe acţiuni, care reprezentau mai puţin de jumătate din numărul firmelor reorganizate potrivit legii menţionate. De subliniat că autorităţile nu au creat, prin reglementări secundare, cadrul metodologic pentru stabilirea atribuţiilor şi răspunderilor cenzorilor, ceea ce a provocat totala ineficienţă a acestei forme de control la nivel microeconomic. Lipsa unui control propriu ferm, la nivelul companiilor, similar celui practicat în ţările occidentale dezvoltate, a creat premisele pentru erodarea substanţială a patrimoniului societăţilor comerciale de stat prin operaţiuni oneroase pentru sectorul public efectuate în raport cu diverşi "iniţiaţi" ai tranziţiei, ceea ce a reprezentat o altă formă de acumulare primitivă a capitalului. De subliniat că abia din anul 2000 s-a aprobat legislaţia privind controlul propriu al societăţilor comerciale prin auditori interni.

Urmare în Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (II)