Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (V)

5.Referitor la afirmaţiile profesorului Severin potrivit cărora (i) nu este de acord cu opinia autorului cărţii potrivit căreia în România au avut loc privatizarea profiturilor şi socializarea riscurilor, (ii) precum şi la eficienţa formulării şi aplicării legii falimentului, arătăm următoarele:

• Când examinăm capitalul, consider că este util de efectuat delimitarea între noţiunile de bani, finanţe şi capital, care, în vorbirea curentă, uneori, sunt folosite în mod interşanjabil. Astfel, în timp ce banii reprezintă mijlocul general acceptat pentru plata mărfurilor, serviciilor şi a datoriilor, îndeplinind concomitent funcţia de etalon al valorii pentru bunurile economice şi de mijloc de tezaurizare datorită capacităţii lor de a păstra valoarea timp îndelungat, finanţele exprimă un transfer de resurse băneşti, fără echivalent şi cu titlu nerambursabil, la bugetul general consolidat al statului în vederea furnizării de bunuri şi servicii publice către cetăţeni. Spre deosebire de aceste două noţiuni, capitalul reprezintă "ansamblul bunurilor monetare şi de altă natură, deţinute de o întreprindere, în vederea obţinerii unui venit". Astfel, capitalul apare ca urmare a faptului că antreprenorul îşi transformă o parte din bani în capital al unei afaceri, dorind să obţină un venit mai mare decât cel oferit de alte forme de investire sau economisire. Prin această decizie, proprietarul firmei îşi angajează, cu riscurile aferente, resursele, pe termenul cel mai îndelungat (superior ca scadenţă datoriilor către diverşi creditori), cu sublinierea că banii investiţi în capital se amortizează fie prin profiturile obţinute anual, fie se recuperează total sau parţial prin vânzarea firmei sau în cazul falimentului.

• Conceptul de capital este deosebit de complex, dând naştere, de a lungul timpului, multor interpretări şi controverse. Noţiunea de capital a evoluat de la înţelesuri mai simple, cum sunt fond, sold de mărfuri etc., la semnificaţii mai diversificate, respectiv bogăţie, averi băneşti, fonduri cu valoare care sporeşte, patrimoniu etc. (între secolele al XII lea şi al XIV lea). Apoi, în secolul al XVIII lea, s a trecut la sensul modern al noţiunii de capital, care însemna mai mult decât bani sau bunuri şi aşeza capitalul în postura de factor esenţial al producerii de valoare şi profit. Banii, prin ei înşişi, nu pot produce direct o valoare nouă şi, ca atare, nu sunt consideraţi resursă economică. "Capitalul real (echipamente, maşini, utilaje etc.) este o resursă economică, pe când banii sau capitalul financiar nu sunt" (McConnell, 1987).

• Adam Smith consideră că la baza capitalului stau munca şi hărnicia, iar cumpătarea, care generează economisirea, constituie factorul esenţial pentru creşterea capitalului prin acumulare de la o perioadă la alta. De asemenea, Mill (1848) apreciază că noţiunea de capital reprezintă stocul acumulat al produsului muncii, utilizat pentru producerea şi sporirea avuţiei.

• În România, se impune subliniat că antreprenorii dispun de bani, dar firmele acestora se confruntă cu un deficit major de capital. Aceasta deoarece, pe fondul unei legislaţii comerciale, fiscale şi contabile asimetrice, care înclină avantajele în favoarea agenţilor economici indisciplinaţi financiar, numeroşi întreprinzători autohtoni au procedat la "drenarea" unor importante sume de bani din capitalul şi resursele băneşti ale firmelor, generate inclusiv prin facilităţile fiscale legiferate, în avuţia individuală. Aceasta demonstrează că afirmaţia "în timp ce profitul s-a privatizat, riscul s-a socializat" este corectă, cu precizarea esenţială pentru prof. Severin că profitul s-a privatizat în conturile personale ale antreprenorilor, în detrimentul firmelor deţinute de aceştia. Astfel, nu putem vorbi despre "puternici capitalişti români". În sprijinul constatărilor noastre, este de subliniat că raportul dintre capitalul firmelor cu acţionariat autohton şi patrimoniul privat individual, reprezentat de activele financiare nete, s-a deteriorat de la 64% în anul 2012 la numai 49% în 2019, ceea ce demonstrează faptul că activele financiare nete personale au crescut mult mai rapid în ultimii ani decât capitalul firmelor autohtone, evoluţie contrară principiilor economiei de piaţă care statuează necesitatea creşterii continue a capitalului (în scopul obţinerii unui profit tot mai ridicat şi a pierderilor) prin transformarea banilor din averea individuală în sursă proprie a firmei proprietarului.

• Înrăutăţirea semnificativă a raportului dintre capitalul firmelor cu acţionariat rezident şi patrimoniul privat individual (-15 p.p.) demonstrează amploarea "optimizării" pe care au efectuat-o antreprenorii autohtoni între capitalizarea firmei şi sporirea averii propriei gospodării, în favoarea acesteia din urmă. Aceste constatări demonstrează faptul că, în economia românească actuală, nu se respectă principiul enunţat de Madgearu (1944), conform căruia "întreprinderea formează un organism sui generis, care are o existenţă proprie, deosebită de gospodăria întreprinzătorului".

• În lucrare arătăm că pentru soluţionarea deficitului de capital al firmelor private (totalizând 28,2 mld. euro în anul 2019), fondurile necesare există la dispoziţia proprietarilor acestora care le-au angajat deja în companiile respective sub forma împrumuturilor de la proprietarii acestora.

• Astfel, dacă în sens clasic, capitalistul se caracterizează prin investirea averii personale în scopul obţinerii profitului, în România, spre deosebire de această trăsătură esenţială, capitalistul evită investirea banilor proprii în capitalul firmei şi practică împrumutarea acesteia, fără asumarea vreunui risc, în paralel cu raportarea repetată de pierderi care, prin "drenarea" banilor din gestiunea societăţii comerciale, sporesc avuţia individuală a proprietarilor pe seama creditorilor (furnizori, bugetul statului, bănci etc.).

• Aceste constatări privind evoluţiile economiei reale confirmă caracterul lax, excesiv de permisiv al legislaţiei societăţilor comerciale, care, în loc să oblige antreprenorii care nu vor să-şi capitalizeze firmele la nivelul, şi aşa modic, reglementat să iasă în mod ordonat de pe piaţă (exit), acceptă utilizarea companiilor subcapitalizate ca vehicule de obţinere a profiturilor (special purpose vehicles - SPV). Astfel, în mod frecvent, se practică falimentarea deliberată a companiilor utilizate drept SPV, după ce acestea au fost folosite pentru drenarea activelor firmelor în patrimoniul individual al acţionarilor, cu înfiinţarea imediată a altor societăţi comerciale, în condiţiile permisivităţii legii, care sunt ulterior folosite în cadrul aceluiaşi mecanism vicios de precarizare a bilanţului firmelor şi al consolidării averii individuale a proprietarilor.

• Aceasta deoarece legislaţia în domeniul insolvenţei, aşa cum afirmă şi profesorul Severin, prezintă carenţe în sensul avantajării debitorilor, cu menţiunea că 90% dintre cazurile de acest gen concretizându-se în falimente ale companiilor respective, presiuni inflaţioniste, precum şi sporirea artificială, în plan macroeconomic, a cererii interne, care provoacă creşterea deficitului extern şi, ca efect, presiuni privind deprecierea cursului de schimb.

• Dacă ar exista un cadru juridic solid în domeniul insolvenţei, aşa cum afirmă profesorul Severin, asemenea derapaje nu ar fi fost posibile sau ar fi fost drastic sancţionate şi, deci, stopate rapid, ceea ce nu e cazul, având în vedere că, în ultimii ani, insolvenţa a devenit un "sport naţional" (Guda, 2017). Iată cum se prezenta problematica falimentului în gândirea lui Adam Smith: acesta reprezintă o situaţie total izolată, rezultat al unui complex de factori imprevizibili şi nefavorabili, o adevărată calamitate într o economie de piaţă veritabilă, astfel: "Privind frecvenţa falimentelor, nefericiţii peste care dă ghinionul nu alcătuiesc decât o foarte mică parte a celor angajaţi în comerţ şi în alte tipuri de afaceri - poate nu mai mult de unul dintr o mie. Falimentul reprezintă poate cea mai mare şi mai umilitoare calamitate care poate cădea pe un om nevinovat. Prin urmare, cea mai mare parte a oamenilor este suficient de atentă să l evite. Unii, într adevăr, nu l evită, aşa cum alţii nu evită spânzurătoarea". Din cele enunţate mai sus rezultă reflectarea problemei falimentului în concepţia lui Adam Smith, care invocă, însă, comportamentul firmelor în cadrul unei "economii de piaţă veritabile" ce obligă societăţile comerciale la o disciplină de plăţi severă, şi nu ca în cazul României unde se manifestă o economie de piaţă parţial funcţională în cadrul căreia indisciplina de plăţi reprezintă regula din cauza lacunelor legislative şi instituţionale.

• Referitor la legea falimentului menţionăm că în cadrul acordului aprobat de Parlament în luna mai 1994 era inclusă şi acordarea de asistenţă tehnică pentru elaborarea legii falimentului care, pe baza acestui sprijin extern furnizat de FMI, a fost aprobată sub nr. 64 din 1995, ceea ce explică imposibilitatea guvernului Văcăroiu de a legifera proiectul de act normativ, vizând falimentul, elaborat anterior de profesorul Severin.

• Necorelarea evidentă între legiferarea corectă, echilibrată a libertăţii, respectiv a răspunderii individuale a proprietarilor de firme provoacă funcţionarea în România, în prezent, a unui sistem politico-economic hibrid, având ca motor o combinaţie anormală între liberalismul economic (drepturi individuale neîngrădite) şi un tip de comunism economic adaptat parţial la cerinţele economiei de piaţă (socializarea răspunderilor). Această segregare dintre libertate şi răspundere subminează grav fundaţia economiei de piaţă din ţara noastră şi şubrezeşte profund democraţia.

6.Cu privire la subiectele privind preţul utilizat pentru privatizarea proprietăţii de stat şi acumularea primitivă a capitalului în România prezentate de profesorul Severin ne exprimăm următoarele opinii:

• Referitor la nivelul de preţ utilizat în procesul de privatizare îmi menţin părerea că acesta se impunea a avea un punct de pornire al licitaţiei reprezentat de activul net al societăţii comerciale în cauză (active minus datorii) adjudecarea finală a firmei impunându-se a fi stabilită în raport cu preţul efectiv oferit de cumpărători şi de investiţiile la care aceştia se angajează pentru continuarea activităţii firmei, cu verificarea realităţii respectării acestor angajamente de către o direcţie specializată din cadrul FPS. În condiţii contrare, ale practicării unor preţuri de piaţă ale unor investiţii promise de proprietar şi verificate de auditorii plătiţi de acesta, am arătat anterior rezultatele foarte slabe obţinute în perioada 1997-2000 în cadrul procesului de privatizare.

• Referitor la îmbogăţiţii tranziţiei nu consider că la nivelul perioadei de modernitate care cuprinde şi perioada începând cu anul 1990, prin aplicarea unei legislaţii economice importate în cea mai mare parte din occident, care experimentase la începuturile capitalismului existenţa "îmbogăţiţilor de conjunctură", era permis ca prin existenţa unor breşe juridice, menţionate anterior, să se multiplice în România, pe scară relativ largă, fenomenul "îmbogăţiţilor tranziţiei".

În acest sens Pasti (2006) arată că "o nouă trăsătură importantă se referă la separarea bogăţiei de muncă în sensul că bogăţia în post comunism nu provine din rezultatele muncii ci din redistribuiri efectuate pe orice cale. Transferul capitatului dinspre stat spre o minoritate pentru care nu existau criterii legitime de alegere a fost făcut prin ceea ce noi numim acum corupţie, clientelism, nepotism."

7.Referitor la subiectul microîntreprinderilor despre care profesorul Severin afirmă că puteau contribui la dinamismul economic al României, în lucrare, argumentăm că acest obiectiv nu s-a realizat, în ţara noastră, din cauza: i) lipsei spiritului antreprenorial (România înregistra, în anul 2018, cel mai mic număr de IMM din rândul ţărilor membre UE, respectiv 2,9 unităţi/100 de locuitori, nivel situat la jumătate comparativ cu media UE, de 5,8 firme), ii) unei legislaţii economice caracterizate nu prin reguli ferme, ci prin discreţionarism, care invită la căutarea de rente, monopoluri şi sinecuri în locul investirii robuste de capital în firme şi asumării de risc în afaceri.

Astfel, comportamentul defectuos al antreprenorilor care au în proprietate microîntreprinderi, precum şi eficienţa scăzută a activităţii acestei categorii de firme, în contextul unui cadru juridic lax, sunt demonstrate de aportul foarte redus al segmentului respectiv la economia autohtonă, în pofida numărului deosebit de ridicat al acestor unităţi. Deşi societăţile comerciale care se clasifică în definiţia microîntreprinderilor sunt dominante, reprezentând 92% (633 mii) din numărul total de firme, ponderea acestora în cifra de afaceri este de numai 14%, iar contribuţia la VAB de doar 17%, în condiţiile în care respectivele unităţi angajează o proporţie mai ridicată de salariaţi (22% din total). De asemenea, veniturile la bugetul statului obţinute din impozitarea microîntreprinderilor reprezintă numai 13% din totalul încasărilor referitoare la taxarea companiilor.

Se impune subliniat că, în prezent, nivelul mediu al cifrei de afaceri aferente firmelor care fac parte, conform legislaţiei, din categoria microîntreprinderilor (având cifra de afaceri sub 1 mil. euro) este de numai 53 mii euro/unitate, respectiv de circa 19 ori mai redus decât pragul reglementat, ceea ce reflectă caracterul exagerat de ridicat, profund nerealist şi nociv, din punctul de vedere al veniturilor fiscale încasate de stat, al acestei limite normative actuale.

Pe un fond legislativ anormal, bugetul statului este păgubit de microîntreprinderi cu sume substanţiale, prin metode care constau, în principal, în înregistrarea costurilor personale pe cheltuielile firmei. Scopul final al acestor abuzuri ale patronilor microîntreprinderilor, în contextul cadrului juridic exagerat de permisiv, îl constituie încărcarea cheltuielilor de producţie ale firmei la maximul posibil, astfel încât, după achitarea impozitului de 1% pe venituri, firma să nu mai înregistreze profit net, a cărui retragere din societatea comercială ar presupune plata impozitului pe dividende, situat şi aşa la un nivel modic, de 5%.

8.În legătură cu afirmaţia profesorului Severin referitoare la posibila înţelegere de către autorul cărţii a economiei reale ca reprezentând vechea economie comunistă precum şi cu privire la aserţiunea conform căreia "autorul lucrării caută soluţii nu atât pentru capitalizarea capitaliştilor ci pentru socializarea capitalului" precizăm următoarele: în prezent în ţările capitaliste dezvoltate există o separaţie evidentă între economia monetară şi cea reală, astfel:

• Economia monetară sau financiară studiază aspectele care vizează tranzacţiile monetare şi operaţiunile cu active financiare, fiecare dintre acestea având un corespondent sub formă de bunuri şi servicii în partea reală a economiei;

• La rândul său, economia reală analizează producţia, tranzacţionarea, fluxul bunurilor şi serviciilor nefinanciare, neavând nicio legătură cu fosta economie comunistă.

Cu referire la obiectivul autorului privind capitalizarea firmelor acesta pledează în ambele lucrări pentru capitalizarea solidă de către acţionari a propriilor firme, inclusiv prin proiectul Legii elaborate în comun, în 2019, de Ministerul Finanţelor şi Banca Naţională a României în cadrul Comitetului Naţional pentru Supraveghere Macroprudenţială privind "implementarea unor măsuri privind sănătatea financiară a companiilor" (propunerea legislativă priveşte modificarea şi completarea Legii societăţilor nr. 31 din 1990 şi a Legii contabilităţii nr. 82 din 1991 pentru instituirea unor măsuri privind societăţile decapitalizate, vizând asanarea economiei reale şi disciplinarea proprietarilor), aprobată de Senat şi blocată practic de circa doi ani la o comisie a Camerei Deputaţilor pentru că actul normativ contravine "îmbogăţiţilor tranziţiei" de a-şi risca banii prin investirea în capital, respectivii antreprenori preferând un "capitalism original" prin care capitalul investit este substituit de împrumuturile uşor reversibile acordate de aceştia propriilor societăţi comerciale. Cât despre o presupusă socializare a capitalului nu realizez care este sursa profesorului Severin pentru a-mi atribui o asemenea opinie, pledoaria mea, în ambele lucrări, fiind pentru privatizarea transparentă şi eficientă a proprietăţii de stat şi obţinerea de performanţe financiare ridicate de către companii pe baza unor constrângeri bugetare tari (Kornai, 2011).

Urmare în Răspunsul prof. dr. Florin Georgescu pentru prof. dr. Adrian Severin (VI)