Sfârşitul în apă

Plimbându-mă eu pe la marginea unei parcări, zilele trecute, am observat un semn de circulaţie. Nu mai reţin care este denumirea oficială pentru că este unul dintre cele mai rare pe care un şofer de la noi le întâlneşte. Este un triunghi în care figurează o maşină care cade în apă.

Mi-am amintit atunci că am mai întâlnit acest semn, cu mult timp în urmă. Copil fiind, răsfoiam un manual pentru cei care doreau să dea examenul pentru permisul de conducere. Era al tatălui meu. Semnul acela mi-a atras atenţia. Spre deosebire de celelalte, nu îl vedeai pe nicăieri. Aşa că descoperisem o întrebare care, pentru mintea mea de copil, era de-a dreptul metafizică. De ce mai există acest semn? Nu pricepeam. Cine ar fi atât de dement ca să conducă drept înainte şi să cadă cu maşina în apă?

După aproape jumătate de secol, cred că am un răspuns. O colectivitate, în anumite condiţii, o ţine drept înainte şi trece de limita dincolo de care este doar prăpastia. Am realizat că noi trăim, acum, sub semnul acela. Şi nu dăm semne că l-am lua în seamă.

Iată, spre exemplu, chestiunea alegerilor. Înţeleg că PSD vrea să facă (un fel de) campanie electorală. Şi că asta presupune să critici Guvernul. Dar ce nu înţeleg este de ce ţin cu tot dinadinsul să pună dinamită sub Buget. Nu doar să crească deficitul, ci să îl ducă într-o zonă în care chiar termenul "faliment" pare blând.

Dacă s-ar aplica tot ce votează pe bandă rulantă acest... să îi spunem, convenţional, partid... atunci totul o va lua la vale. Cine este interesat să guverneze o alunecare de teren?

Aici au ajuns. Întreaga omenire traversează o criză cum nu a mai fost de o sută de ani încoace. Iar socialiştii s-au decis să o exploateze. Cu un cinism extrem. Încearcă să îi asmuţească pe pensionari împotriva Guvernului cu promisiunea că sunt ceva bănuţi de împărţit înainte să se închidă curentul de tot.

Tot în tabăra socialistă este aşa-numitul Avocat al Poporului. Apropos, îşi mai aduce aminte cineva că una dintre cerinţele Uniunii Europene, exprimată în timpul puciului din 2012, a fost aceea de a numi în funcţie un Avocat al Poporului independent de partide? Îşi mai aduce aminte măcar Uniunea Europeană?...

Mă rog... Vasăzică Avocatul Poporului şi-a propus să saboteze, la rândul său, Guvernul. Să facă imposibilă impunerea de măsuri restrictive. Rămâi stupefiat. Care este preţul? Zeci, sute de mii de oameni bolnavi?

Curtea Constituţională, formată din politruci arondaţi PSD, are acelaşi mod de operare. Credeam, sincer, că măcar perspectiva de a ne duce toţi la fund îi va clinti. Nu. Nimic.

În aceste condiţii, ce este de făcut? Să ne rugăm. Dar nici asta nu mai este simplu. La sărbătorirea cuvioasei Paraschiva, la Iaşi, mulţimile s-au îmbulzit să vadă racla. Distanţare socială zero. Dumnezeu să ne păzească!

Întrebarea este de ce o comunitate alege să ignore toate avertismentele care anunţă prăbuşirea iminentă? De ce unii nu se trezesc nici când apa le ajunge în gură?

Sincer, nu ştiu. Dar observ ce se întâmplă. Au explodat cazurile de infectare cu Covid-19. Principala sursă pare să fie numărul mare de "evenimente" la care nu se respectă nici măcar minimele precauţii. Acum două-trei săptămâni am umblat din ţară din Nord până în Sud. Seara, de-a lungul şoselei, prin multe sate, vedeai lume. În grupuri mari. Nunţi, botezuri şi altele asemenea. Stranie pasiune, să sărbătoreşti pe buza prăpastiei. Am sentimentul că dacă guvernele lumii ar fi anunţat la televizor că meteoritul Aphophis se îndreaptă spre Pământ pentru a extermina specia omenească, unii tot ar organiza, netulburaţi, o "paranghelie".

Ai senzaţia că asişti la o "cafteală" pe o corabie care se scufundă. Unul dintre personajele zilei este o videochatistă zisă "Sparanghel". Altul este un medic care ne explică, ritos, că nu va fi vaccin. Niciodată. Dar vrea să candideze pentru Parlament, de unde deduc că nici el nu se ia pe sine în serios.

Alt ciudat este un primar din Teleorman, acest ţinut atât de bogat în posibilităţi. A fost diagnosticat cu coronavirus şi dus la spital. S-a luat la pumni şi a fugit de acolo. Bănuiesc că s-a dus la primărie, avea şedinţă de consiliu...

Se poate şi altfel. Într-un sat izolat, din centrul Italiei, au mai rămas doar doi locuitori. Întâmplarea este reală, localitatea se numeşte Nortosce. Cei doi insistă să poarte mască. "Este o chestiune de principiu" - a explicat unul dintre ei. "Este un semn de respect faţă de vecinul tău". Când se întâlnesc să bea o cafea, cei doi stau la o masă lungă de doi metri, fiecare la un capăt.

Celălalt locuitor al satului are 82 de ani. Spre deosebire de alţii, nu stă cu mâna întinsă la Stat. "Dacă mă îmbolnăvesc, cine să aibă grijă de mine?... Sunt bătrân, dar vreau să trăiesc în continuare, să am grijă de oi, de stupi şi de livadă. Să caut trufe şi ciuperci. Îmi place viaţa". Poate că mai rămâne ceva în urmă după Potop.