English
Testele de stres şi evaluarea calităţii activelor bancare din Europa au reprezentat ultima etapă premergătoare preluării, de către Banca Centrală Europeană, a supravegherii instituţiilor financiare sistemice.
După câteva zile de critici referitoare la relevanţa redusă a acestora, din cauza unor omisiuni importante la nivelul scenariilor utilizate, presa financiară şi-a îndreptat atenţia, din nou, asupra măsurilor de politică monetară aşteptate de la BCE.
Dar criticile şi avertismentele au continuat să apară în publicaţiile de specialitate. Morris Goldstein, de la Peterson Institute for International Economics, a scris pe site-ul VoxEU că rezultatele au fost "interpretate cu ochelari roz", deoarece "testele se bazează pe folosirea activelor ponderate la risc în determinarea cerinţelor de capital". Fostul director adjunct al Departamentului de Cercetare de la FMI mai arată că "ratele de adecvare a capitalului construite astfel s-au dovedit ineficiente în prognozarea falimentelor bancare".
Pentru Goldstein, concluziile BCE şi EBA (European Banking Authority) nu sunt credibile, la nivelul sistemului bancar european existând încă deficite majore de capital.
Afirmaţiile lui Morris Goldstein par să fie susţinute chiar de către BCE, conform unui articol recent de la Bloomberg.
Aici se arată că modelele de risc ale băncilor vor fi verificate atent în următorii ani. "Banca centrală din Frankfurt nu a verificat modul în care instituţiile financiare evaluează riscurile activelor în cadrul AQR (n.a. Asset Quality Review)", mai scrie Bloomberg. Atunci, de unde ştie BCE şi EBA cum se va comporta un portofoliu de credite în condiţiile unei noi crize?
Una dintre problemele majore, reflectate şi în declaraţiile Comitetului Basel, se referă la "diferenţele existente în calcularea activelor ponderate la risc".
Cum funcţionează magia? Să presupunem că o bancă are în portofoliu un credit corporate şi obligaţiuni guvernamentale, valoarea totală fiind 100, din care jumătate sunt obligaţiunile. Să presupunem, de asemenea, că ratingul companiei este A, echivalent unei ponderi de risc de 50%, conform acordării standardizate din acordul de capital Basel II. Cum expunerile suverane au o pondere de risc zero, activele ponderate la risc ale băncii vor fi 25 (n.a. 50x50%+50x0%). Acum se pot calcula diferitele rate de adecvare a capitalului, prin împărţirea acestuia la activele ponderate la risc.
Dar de ce sunt datoriile guvernamentale lipsite de risc, când există exemplul Grecia? Într-un interviu recent pentru revista Euromoney, Andreas Dombret, membru al conducerii executive a Bundesbank şi al Financial Stability Board, a declarat că "testele de stres şi AQR au redat încrederea în sistemul bancar european", dar a avertizat asupra pericolului reprezentat de considerarea datoriilor suverane ca fiind lipsite de risc.
"Nu sunt de acord cu ideea că un stat dezvoltat nu poate intra în incapacitate de plată", a precizat Dombret, care a amintit de un studiu al Bundesbank, unde se arată că "băncile care deţin cele mai mari portofolii de obligaţiuni guvernamentale sunt cele care depind cel mai mult de finanţările pe termen scurt".
La nivelul băncilor de importanţă sistemică din Europa, lucrurile sunt, însă, şi mai complicate. Toate reglementările privind capitalizarea băncilor permit folosirea unor modele interne pentru determinarea ponderilor de risc. Cu cât acestea vor fi mai reduse, cu atât indicatorii de capitalizare vor arăta mai bine.
"În zona euro există bănci care şi-au îmbunătăţit indicatorii de capital prin modificarea modelelor interne", scrie Bloomberg. Un exemplu este dat de Deutsche Bank, care şi-a "ajustat" modelele de risc în ultimul trimestru din 2012, astfel încât rata de adecvare a capitalului a crescut, pe fondul unei pierderi majore. "Activele ponderate la risc au scăzut cu 55 de miliarde de euro în T4 2014, jumătate din scădere fiind datorată modificării modelelor", se mai arată în articolul Bloomberg.
În cazul Raiffeisen Bank International, un deficit de capital de 2,13 miliarde de euro, observat la testul de stres din 2011, s-a transformat într-un surplus până în vara anului 2012, fără nicio suplimentare a capitalului.
Acum Comitetul Basel încearcă să introducă noi reglementări, prin care se vor stabili limite minime ale cerinţelor de capital, în condiţiile în care băncilor li se va cere o mai mare transparenţă a modelelor.
"Modelele băncilor s-au dovedit extrem de inadecvate în timpul crizei şi mai rămân diferenţe majore în calculul activelor ponderate la risc, diferenţe care nu pot fi explicate", a declarat şi Mark Carney, guvernatorul Băncii Angliei.
Şi atunci, de ce nu au luat măsuri băncile centrale, mai ales că bazele teoretice ale restructurării cadrului de modelare a riscului au început să fie puse imediat după declanşarea crizei?
Într-un studiu publicat de Federal Reserve Bank of Boston la începutul anului 2000, Ralph Kimball, cercetător în cadrul instituţiei, arată că "falimentele bancare apar destul de frecvent chiar şi în afara perioadelor de criză majoră, din cauza estimării greşite a distribuţiei statistice a pierderilor, care apare în urma erorilor de modelare, ignorării riscului sau miopiei conducătorilor".
Profesorul Kimbal a ilustrat afirmaţia cu date referitoare la pierderile extreme înregistrate pe piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor guvernamentale din SUA între 1927 şi 1997. Numărul acestora a fost aproape dublu faţă de cel "prognozat" prin utilizarea distribuţiei normale de probabilitate (n.a. ilustrată prin clopotul lui Gauss).
Unul dintre indicatorii utilizaţi în administrarea riscurilor la nivelul instituţiilor financiare este "Valoarea la Risc" (VaR), care reprezintă pierderea estimată a unui portofoliu de instrumente financiare pentru un interval predefinit de timp şi un nivel predefinit al probabilităţii ca pierderea reală să o depăşească pe cea estimată.
Indicatorul VaR a fost introdus de JP Morgan în 1994, iar utilizarea sa a fost extrem de răspândită înainte de declanşarea crizei financiare globale.
După ce JP Morgan a anunţat o pierdere majoră în portofoliul său de tranzacţionare în T1 2012, de circa 2 miliarde de dolari, Financial Times a scris că "valoarea la risc a ajutat la deghizarea riscului, în loc să prognozeze pierderea".
Într-un articol din 2011, publicat pe site-ul VoxEU, profesorul Jon Danielsson, director al Centrului pentru Risc Sistemic din cadrul London School of Economics, a subliniat faptul că "modelele actuale nu sunt de încredere tocmai când ai cea mai mare nevoie de ele", deoarece "avem nevoie de modele diferite pentru vremuri de criză". Una dintre deficienţele amintite de Danielsson este orizontul de timp redus care se foloseşte în estimarea modelelor de risc.
De ce nu sunt folosite, atunci, serii de date mai lungi, de ordinul zecilor de ani unde este posibil, pentru a se elimina aceste neajunsuri? Deoarece includerea unor crize financiare în estimarea modelelor de risc va conduce, implicit, la obţinerea unor rezultate care să oblige conducerea executivă a instituţiilor financiare să ceară acţionarilor o majorare a capitalului. În cazul unei pieţe "liniştite", acest proces ar implica, pe lângă costurile ridicate, şi deteriorarea competitivităţii.
Până când BCE va avea o imagine mai bună a riscurilor bancare, Financial Stability Board a propus, la ultima întâlnire a grupului G20, ca "depozitele bancare să nu mai fie considerate bani, ci investiţii". Adică este pregătit terenul pentru folosirea depozitelor bancare la recapitalizarea instituţiilor financiare, deoarece autorităţile de supraveghere nu sunt capabile sau nu doresc să afle adevărata dimensiune a riscului bancar.
Ştiţi unde sunt şi ce mai fac "banii" dumneavoastră, aflaţi în depozitele bancare "garantate"?
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
