OPINII Iraţional şi oligo-raţional în economie şi drept (I)

Presupunerea teoreticienilor economiei neoclasice că alegerile şi opţiunile noastre economice sunt raţionale, libere, şi cumpătate nu este nici pe departe întemeiată. Neavând nicio baza factuală, această presupunere este un mit pe cale de dispariţie. Dimpotrivă, în psihologie se consideră că peste 90% din deciziile noastre economice, sociale sau politice sunt iraţionale, fie pentru că sunt decizii emoţionale, fie pentru că se bazează pe judecăţi prescurtate, oligo-raţionale. Iar asemenea decizii nu sunt nici pe departe libere.

Printre primii care au enunţat tranşant acest adevăr frapant, cu mult înainte de construcţia mitului comportamentului economic raţional, cumpătat şi "optimizant", a fost Bertrand Russell, într-o colecţie de eseuri publicată pentru prima dată în 1935, sub titlul original "În Praise of Idleness" (1). În Prefaţa la ediţia "Clasicii Routledge" a acestei colecţii de eseuri se face afirmaţia că John Maynard Keynes (un prieten apropiat al lui Russell) ar fi susţinut că B. Russell credea că toate problemele lumii provin din faptul că oamenii îşi gestionează problemele în mod cât se poate de iraţional.

Pentru a ilustra i-raţionalitatea psihologiei agenţilor economici, B. Russell a dat exemplul măcelarului dintr-un mic oraş care, pentru a-şi distruge concurenţii, a convertit oraşul la vegetarianism. După care a constatat cu groază că nici el nu mai vinde carne (2). O altă ilustrare a acestei concepţii a lui B. Russell referitoare la i-raţionalitatea acţiunii umane (dar mai ales a comportamentului economic) este expunerea pe care o face în eseul "Midasul modern" relativă la atracţia mistică faţă de aur a oamenilor obişnuiţi (3) şi a misterelor care înconjoară sistemul etalonului aur şi al rezervelor în aur practicate la acea vreme (anii "30) de toate marile bănci centrale ale naţiunilor puternice. "Dintre toate ocupaţiile considerate utile, cam cea mai absurdă este exploatarea aurului, care este extras din pământ în Africa de Sud şi este transportat, cu infinite precauţii împotriva furturilor şi a accidentelor, la Londra, Paris şi New York, unde este băgat din nou în pământ, în trezoreriile băncilor. Este posibil ca rezervele bancare să fi avut o utilitate atât timp cât se consideră că ele pot fi folosite uneori, dar de îndată ce a fost adoptată politica de a nu permite ca ele să scadă vreodată sub un anumit minim, acea suma a devenit că şi inexistentă (n.n., acei bani sunt sterilizaţi, neutri). [...] E doar o relicvă barbară faptul că o parte a creditului naţional se bazează în continuare pe aur efectiv. Utilizarea aurului a dispărut treptat din tranzacţiile private. Înaintea războiului încă mai era folosit pentru sume mici, dar oamenii care au crescut după război abia dacă mai ştiu cum arată o monedă de aur. Cu toate acestea, încă se mai crede că, prin cine ştie ce şiretlic misterios, stabilitatea financiară a tuturor depinde de o rezervă de aur de la banca centrală a ţării lor. În timpul războiului, când transportarea aurului a devenit periculoasă din cauza submarinelor, ficţiunea a fost dusă şi mai departe. Se considera că, din aurul extras în Africa de Sud, o parte era în SUA, o parte în Anglia, o parte în Franţa şi aşa mai departe, dar de fapt tot aurul a rămas în Africa de Sud. De ce nu s-ar duce ficţiunea şi mai departe şi să se considere că aurul a fost extras, dar de fapt el să rămână liniştit în pământ?" Din consideraţiile lui B. Russell mai rezultă că, teoretic, avantajul etalonului aur este că el oferă un mecanism de protecţie contra neonestităţii guvernelor. Dar "guvernele abandonează acest etalon oricând le convine să facă asta". De aceea, "etalonul aur este inutil în vremuri dificile şi nenecesar în restul timpului". De altfel, B. Russell a observat (4) că "peste tot unde cei puţini au dobândit putere asupra celor mulţi, au fost ajutaţi de o anumită superstiţie care îi domină pe cei mulţi. Cetăţeanul obişnuit se înfioară, cuprins de veneraţie, atunci când i se vorbeşte despre aur, emisii monetare, inflaţie, deflaţie, reflaţie şi restul acestui jargon. Certitudinea care i se insuflă este că oricine are puterea de a discuta (chiar şi superficial) despre aceste subiecte trebuie să fie foarte înţelept şi, de aceea, cetăţeanul obişnuit nu îndrăzneşte să pună la îndoială ceea ce i se spune. Această condiţie a respectului neinteligent din partea publicului larg este exact ce îi trebuie finanţistului ca să rămână neîngrădit de democraţie. Finanţistul are şi avantaje pentru a putea face asta în mod durabil. Fiind enorm de bogat, el poate face donaţii universităţilor şi să se asigure, în acest fel, că cea mai influentă parte a opiniei academice îi va fi subordonată. Aflându-se în vârful plutocraţiei, el este liderul "natural" al tuturor celor ca căror gândire este dominată de frica de comunism. Fiind deţinătorul puterii economice, el poate distribui prosperitate sau ruină unor întregi naţiuni, după bunul lui plac. Dar este îndoielnic că vreuna din aceste arme ar fi de ajuns fără ajutorul superstiţiei. Economia este predată în şcoli în aşa fel încât să glorifice status quo-ul. Superstiţia şi misterul sunt utile deţinătorilor puterii financiare. Asemenea războiului, finanţele sunt afectate de faptul că aproape toţi cei care au competenţă tehnică au şi un parti pris contrar intereselor comunităţii. Atunci când au loc conferinţe pentru dezarmare, experţii navali şi militari sunt principalele obstacole în calea succesului. Preocupările lor obişnuite îi împiedică să vadă chestiunile referitoare la dezarmare într-o perspectivă adecvată (5). Exact acelaşi lucru este valabil şi în cazul finanţelor. Aproape nimeni nu cunoaşte perspectivele financiare în detaliu, în afara celor care se ocupă să facă bani în sistemul actual şi care, în mod firesc, nu pot să aibă vederi complet imparţiale. Dacă este ca această stare de lucruri să fie remediată, va fi necesar ca democraţiile lumii să devină conştiente de importanţa finanţelor şi să se găsească modalităţi de simplificare a principiilor finanţelor, astfel încât ele să fie larg înţelese. [...] Dar poate că nu a mai rămas nimeni care să creadă în democraţie, în afara Siam-ului şi a părţilor mai izolate ale Mongoliei".

La rândul sau, Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, a observat că modelele economice ale teoriei neo-clasice pornesc de la premisa (greşită) că toată lumea are aşteptări raţionale, dar "dorinţa noastră puternică de a ne ţine vieţile sub control şi incertitudinile inerente vieţii, de a elimina cauza unor evenimente aparent inexplicabile, duc la decizii aparent iraţionale (6). O astfel de dorinţă face ca oamenii "să poată fi uşor păcăliţi" să creadă o poveste falsă (7) .

În accepţiunea lui M. King, în centrul teoriei macro-economice moderne se află iluzia că incertitudinea poate fi supusă, prin manipularea probabilităţilor cunoscute cu ajutorul matematicii, unor modele econometrice. Dar, conform lui M. King, pe previziunile economice nu ne putem baza, deoarece economia depinde de comportamentul uman (8).

Motivaţiile alegerilor noastre economice şi ale angajamentelor noastre juridice sunt dintre cele mai bizare: cumpărăm uneori de frică, din animism (9), ca victime ale efectului de hallo sau ale tehnicilor de persuasiune de tipul piciorului în uşă (10) etc. E o constatare simplă, empirică, a unor fapte vizibile din avion: viteza e circulaţie a informaţiei, a ideilor şi a banilor este, deja, iraţională. În afară de suporţii media clasici (tv, radio, presă scrisă), există internetul, reţelele de socializare, sistemele de comunicare scrisă sau vizuală instantanee (Messenger, WhatsApp, Twitter etc.), enciclopediile on - line (re)scrise permanent de cititori (Wikipedia), iar aceste medii de informare sunt, de cele mai multe ori, şi medii de formare, mai precis, de canalizare a opiniei şi a emoţiilor. Casă luăm un exemplu edificator, vom observa că viteza de circulaţie a valorilor şi a banilor este calculată, în marile tranzacţii globale, în nano-secunde. Pe pieţele mari de capital, valorile nu mai sunt nici măcar rezultatul agitaţiei agenţilor de bursă, nu se mai stabilesc de pe o zi pe alta şi nici măcar de la o oră la alta, ci de la o micro-secundă la alta. Tranzacţiile cu valori mari se efectuează prin algoritmi de calculator (acestea se numesc high frequency transactions, HFT) care, deseori, sunt dotaţi cu "abilitatea" de a prevedea un trend sau o mişcare în "intervale" de câteva nano-secunde, ceea ce le permite să "fure" startul (front running) exact ca un atlet nu foarte onest şi cam nerăbdător să câştige chiar şi cu preţul ruşinii ulterioare descoperirii faptului că a trişat. Evident, nimic raţional nu mai există în astfel de tranzacţii; nicio analiză cât de cât aşezată nu se mai poate face în astfel de condiţii.

(va urma)