Până când vor ascunde "Prietenii Coeziunii" dependenţa de jaful instituţionalizat?

Când am citit zilele trecute despre întâlnirea la nivel înalt de la Bucureşti a "Prietenilor Politicii de Coeziune", am crezut că este vorba despre o glumă de criză. Nu mai auzisem până atunci de acest grup, dar "numele" său mi-a oferit o idee despre obiectivele sale.

Am văzut apoi şi comunicatul de pe site-ul guvernului, care a confirmat bănuiala: foşti, prezenţi sau viitori faliţi ai Europei şi-au unit forţele pentru a cerşi în continuare banii altora.

Este de mirare că autorităţile care cerşesc fonduri europene încearcă să se ascundă după tot felul de idealuri măreţe, care sigur vor conduce la convergenţa către ţelul reprezentat de modul de viaţă european?

Desigur că nu. Exemplele de "bună purtare" vin chiar de la Bruxelles. Într-un studiu recent al institutului independent Open Europe este dezvăluită ipocrizia Comisiei Europene, care a propus o creştere a bugetului UE din 2013 cu 6,8%, iar apoi o nouă creştere a bugetului pe termen lung din perioada 2014 - 2020. Austeritate? Desigur, dar numai pentru pălmaşi.

Analiza de la Open Europe mai arată că bugetul UE poate fi redus peste noapte cu aproape o treime, fără efecte negative semnificative, în condiţiile în care se cheltuiesc bani aiurea pentru întreţinerea unor clădiri oficiale goale sau pentru susţinerea unor organizaţii neguvernamentale cvasi-autonome. Aceste ONG-uri, care sunt finanţate de către contribuabili, dar nu sunt controlate direct de către guverne, au cunoscut o proliferare explozivă în ultimii doi ani, fiind frecvente cazurile de suprapunere a cauzelor şi obiectivelor pe care le urmăresc.

Dar Open Europe este o organizaţie britanică cu un puternic caracter antieuropean, iar fondurile europene de coeziune reprezintă cea mai mare invenţie din istoria omenirii, nu-i aşa?

Se pare că nu. Într-un studiu din 2008 al institutului austriac WIFO a fost abordată problema diferenţelor de creştere economică observate la nivelul a peste 1.000 de regiuni din EU15. Diferenţele dintre regiunile care au primit fonduri structurale şi cele care nu au primit au fost minime. Mult mai importantă este o altă concluzie a autorilor: "valoarea adăugată în regiunile finanţate din fonduri europene este mult mai scăzută decât resursele care au fost alocate". Aceasta nu este decât o exprimare politicoasă a faptului că resursele financiare au fost risipite în cadrul unor "proiecte" fără valoare economică.

Un alt studiu, de la Utrecht School of Economics, finalizat înainte de noul val al extinderii UE din 2004, arată că fondurile structurale sunt ineficiente în atingerea scopului convergenţei, în special din cauza cadrului instituţional (n.a. "Fertile Soil for Structural Funds? A Panel Data Analysis of the Conditional Effectiveness of European Cohesion Policy", Utrecht School of Economics, 2003).

Autorii nu s-au limitat doar la această concluzie, ci au prognozat şi o eficienţă limitată a fondurilor structurale în noile state membre, pe fondul calităţii instituţionale reduse şi a corupţiei ridicate. Datele studiului au plasat toate statele est-europene sub nivelul Greciei din acest punct de vedere, în condiţiile în care Grecia se afla deja pe ultimul loc dintre cele 13 ţări analizate.

Mai este atunci de mirare că fondurile structurale au contribuit substanţial la scoaterea Greciei din subdezvoltare şi au aruncat-o direct în faliment?

Istoricul Iannis Carras scria în publicaţia online Eurozine despre clientelismul politic generat de alocarea fondurilor europene, care a făcut posibilă achiziţionarea unui fotbalist brazilian prin redirecţionarea banilor destinaţi unui centru cultural.

Carras a prezentat efectele fondurilor europene asupra "dezvoltării" Greciei din ultimele trei decenii, amintind că subvenţiile agricole au transformat fermierii în birocraţi, gata să blocheze oricând drumurile publice pentru a obţine şi mai multe subvenţii, iar fondurile structurale au "ajutat" la construirea unor "elefanţi albi" şi a unor proiecte de infrastructură care încă nu sunt funcţionale.

Un chirurg grec, cu care discutam politică europeană în urmă cu peste zece ani, îmi spunea că fermierii greci îşi acopereau grămezile de cartofi cu portocale pentru a obţine mai mulţi bani europeni. Poate să creadă cineva că "inspectorii" nu cunoşteau "structura" grămezilor?

Acest exemplu reflectă, poate, cel mai bine adevărata natură a ajutoarelor europene. Dar Iannis Carras merge şi mai departe, amintind de blestemul banilor ieftini care au invadat Grecia după intrarea în zona euro: "Scăderea dramatică a dobânzilor şi accesul la creditul ieftin au condus la un boom nesustenabil în construcţii şi consum", iar "apogeul acestui delir" l-au reprezentat cheltuielile făcute pentru Jocurile Olimpice.

Este greu de crezut că fondurile structurale alocate ţărilor este-europene vor contribui la alimentarea motoarelor economice şi le vor proteja în faţa uraganului declanşat prin dezintegrarea zonei euro. Este posibil, din contră, să asistăm la iniţializarea unei spirale negative a datoriilor publice şi private, în condiţiile în care este nevoie de cofinanţare pentru proiectele demarate cu ajutorul fondurilor europene.

A fost "norocoasă" România din acest punct de vedere, iar gradul redus de utilizare a fondurilor structurale a reprezentat, de fapt, nu un dezastru, ci o binecuvântare?

Toate programele europene, nu doar cele destinate Estului, pot fi calificate drept un eşec de proporţii istorice, fără efecte asupra creşterii competitivităţii, convergenţei economice sau a flexibilizării forţei de muncă. Singurele lor efecte au fost creşterea birocraţiei şi declinul accelerat al libertăţii economice.

Din păcate, autorităţile din Estul Europei au un alt punct de vedere asupra fondurilor structurale, modelat, probabil, şi de "elitele" care trăiesc de pe urma finanţărilor acordate de către UE.

Sub ameninţarea limitării accesului la fondurile europene, autorităţile din Estul Europei au început acum o serie de campanii, intens mediatizate, prin care deschid tot mai multe fronturi de luptă împotriva corupţiei.

Cotidianul ceh Prague Post a scris despre punerea sub acuzare a guvernatorului provinciei Boemia Centrală ca fiind o "piatră de hotar în eforturile de curăţare a politicii la nivel înalt". Guvernatorul David Rath a fost acuzat de administrare defectuoasă a fondurilor europene, precum şi de împărţirea preferenţială a contractelor publice, în condiţiile acceptării unor "atenţii" financiare.

Aşteptăm cu "încredere" rezolvarea acestora cazuri de corupţie la nivel european, fiind convinşi că reprezintă doar nişte "accidente" nefericite, deoarece este imposibil ca autorităţile să se mânjească prin administrarea "defectuoasă" a fondurilor europene, fonduri care par să reprezinte singura cale pentru dezvoltarea durabilă.

Cât va dura aşteptarea? Probabil până la atingerea parităţii dintre "noua drahmă" şi "noul euro". Estimarea "optimistă" este susţinută de un raport recent de la Transparency International (n.a. "Money, Politics, Power: Corruption Risks in Europe"), în care se arată că "de la intrarea în UE în 2004, s-a înregistrat un regres în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei în Cehia, Ungaria şi Slovacia". Mai ţineţi minte cum se vorbea, doar în urmă cu câţiva ani, de aceşti campioni ai tranziţiei?

România şi Bulgaria se menţin pe primele locuri în topul european al corupţiei, iar fenomenul este departe de a fi izolat numai la periferia estică a UE. Acelaşi raport de la Transparency International arată că există "deficienţe serioase privind responsabilitatea şi corupţia în sectorul public din Grecia, Italia, Portugalia şi Spania", iar "legăturile dintre corupţie şi actuala criză financiară şi fiscală nu mai pot fi ignorate".

În comunicatul de presă în care a fost prezentat raportul asupra corupţiei din Europa, Transparency International precizează că "legăturile strânse dintre mediul de afaceri şi guverne au favorizat corupţia şi au subminat stabilitatea economică a Europei". Din păcate, raportul Transparency International este tardiv şi se concentrează doar asupra unui aspect relativ restrâns al cadrului instituţional european. Cu mai multe decenii în urmă, legătura strânsă dintre mediul de afaceri şi guverne purta numele de "fascism". Acesta să fie, oare, viitorul de aur al Europei, sau este deja chiar prezentul?

Poate că nu este prea târziu ca autorităţile de la Bruxelles să realizeze că Europa nu are nevoie de prieteni ai politicilor de coeziune ci, mai degrabă, de un grup asemănător Alcoolicilor Anonimi, poate ceva de genul "Asociaţia Dependenţilor de Jaful Instituţionalizat". Iar aceştia trebuie trecuţi printr-o "dezintoxicare" agresivă, care să le vindece dependenţa de banii altora. Pentru că doar astfel se poate vedea costul economic real al iluziilor politice şi adevăraţii responsabili ai subdezvoltării.