FOTBAL ÎN LIVING: Fotbalul e roşu

Oamenii de ştiinţă au inventat multe, dar încă nu au găsit formula pentru o vacanţă de vară fără sfârşit. În aceste condiţii este clar că tot ce este frumos are şi un moment de final. Un mare punct a fost pus de Spania la capătul unui Campionat European foarte interesant, cu destul de multe surprize, atât plăcute cât şi neplăcute.

Despre finală nu pot fi spuse multe lucruri, Spania a ucis-o la pachet cu Italia. Acuzaţi că plimbă mingea fără să marcheze, ibericii au profitat de conjunctură şi au rezolvat şi media golaverajului, umplându-i plasa lui Bufon cu patru gogoşi cu gust sălciu de înfrângere grea. Oricât ai căuta în rastelul cu argumente e greu să găseşti noduri în papura câştigătorilor şi prea multe scuze pentru învinşi. Chiar şi unsprezece la unsprezece pe tot parcursul celor 90 de minute, deznodământul ar fi fost acelaşi, oricât de generoşi în efort ar fi fost De Rossi şi Pirlo e foarte complicat să reuşeşti să gripezi un motor atât de performant.

Cine nu gustă foarte tare această echipă "roja" are o singură variantă, să aştepte ca viaţa să-şi facă treaba şi Xavi, Iniesta, Casillas să iasă normal la pensie, iar urmaşii lor să fie mai puţin talentaţi şi disciplinaţi. Imaginile de după fluierul de final demonstrează însă că această super echipă stă foarte bine în ceea ce priveşte urmaşii, o întreagă grădiniţă invadând gazonul stadionului din Kiev. Cu trei trofee majore din trei posibile echipa naţională a Spaniei a intrat cu siguranţă în istoria fotbalului, capitolul care le este dedicat fiind unul roşu, fără legătură cu comunismul, deşi este evident că s-a instaurat o mică dictatură fotbalistică. E singura formă de dictatură pe care lumea o poate tolera cu zâmbetul pe buze.