AEI: Decarbonizare versus dezindustrializare

Decarbonizarea nu trebuie să distrugă industriile mari consumatoare de energie şi locurile de muncă din acestea. Efectele acţiunii de decarbonizare, vor depinde de multe detalii, de la soluţii de finanţare şi tehnologie până la mecanisme de compensare şi sprijin activ, aşa cum se discută în rapoartele individuale. Diferitele acţiuni reformatoare din trecut, au avut ca efect în România închiderea societăţilor comerciale care au fost supuse acţiunii de reformare.

Economia circulară şi soluţiile de eficienţă a materialelor, oferă o decarbonizare reală şi profundă, dar acestea necesită, o restructurare substanţială a proceselor de producţie şi de muncă, cu schimbări mari la scară largă (dezvoltarea competenţelor şi schimbări substanţiale la nivelul angajaţiilor). O situaţie puţin probabilă să se poată adapta atât de rapid în România. O abordare mai realistă, este apelarea pe termen scurt la tehnologia hidrogenului, SMR şi CCS. Acestea din urmă au însă nevoi uriaşe de investiţii şi nu sunt la fel de aplicabile pe sectoare şi regiuni.

Dar, dezvoltarea şi aplicarea acestor direcţii nu înseamnă doar găsirea de investitorii şi realizarea investiţiilor, înseamnă un nou rol pe care sectorul industrial îl are în promovarea acestor soluţii pentru viitorul lor şi al comunităţilor în care se găsesc.

Oţelul, cimentul, ceramica, produsele chimice şi sticla sunt câteva dintre sectoarele de bază ale industriei. Toate aceste industrii grele au lanţuri de aprovizionare complexe, din care unele sunt interdependente de alte industrii. Cimentul, oţelul, sticla, ceramica şi substanţele chimice sunt parte integrantă a industriei construcţiilor, ceea ce ne permite să construim locuinţe, spitale, infrastructură şcolară, reţele de transport şi infrastructură de servicii necesare creşterii economice şi prosperităţii. Aceste sectoare joacă, de asemenea, un rol important în sectorul energetic care formează coloana vertebrală a oricărei alte activităţi industriale şi economice. Sticla, chimicalele, oţelul şi ceramica sunt importante pentru sectoare ale producţiei avansate, tehnologie digitală, ştiinţe ale vieţii şi industrii ecologice.

Exemplul pandemiei de COVID-19 a arătat, cât de esenţiale sunt aceste industrii pentru o ţară, pentru rezilienţa lanţului de aprovizionare intern. Sectorul auto, cu multe procese just-in-time, beneficiază enorm de la livrările interne de oţel, de exemplu, prin creşterea rezistenţei la întreruperile aprovizionării, cum ar fi cele ale unei pandemii sau crize energetice, precum şi flexibilitate adăugată în efectuarea de modificări la liniile de producţie.

Un impact pe termen lung al pandemiei a fost un anumit nivel de relocare al activităţii, modelul lanţului de aprovizionare globalizat a început să fie promovat începând cu anii '80.

Ca şi în cazul majorităţii altor sectoare industriale, sectoarele de energie regenerabilă şi producţie cu emisii scăzute de carbon se bazează pe industrii fundamentale pentru aprovizionarea cu materii prime. Oţelul este folosit la fabricarea turbinelor eoliene, a reţelelor feroviare şi vehiculele electrice. Fibrele de sticlă şi sticlă plată sunt folosite la fabricarea palelor turbinelor eoliene şi în producţia chimică. Produsele chimice sunt probabil cele mai vitale, deoarece sunt parte integrantă a majorităţii tehnologiilor energetice verzi, de la pompe de căldură şi izolaţii pentru baterii, turbine eoliene, panouri solare şi combustibili cu emisii scăzute de carbon. Ţările trebuie să fie interesate să decarbonizeze şi să menţină aceste industrii în viaţă şi la un nivel redus de emisivitate de carbon. Pentru a atinge întradevăr un anumit grad de decarbonizare, se impune să se asigure captarea dioxidului de carbon şi asigurarea longevităţii acestor sectoare, care la rândul său este esenţială pentru continuarea dezvoltării energiei regenerabile şi energie cu emisii scăzute de carbon care contribuie la asigurarea securităţii energetice.

Pe lângă numeroasele beneficii sociale, strategice şi economice actuale ale decarbonizării industriei grele de astăzi, există necesitatea să se ia în considerare importanţa evitării dezindustrializării şi a menţinerii acestor beneficii în viitor prin reducerea emisiilor de CO2.

Am imaginat patru scenarii posibile în industria Românească:

1. Dezindustrializarea - urmare a impunerii ţintelor de decarbonizare, se vor atinge aceste ţinte până în anul 2050 prin închiderea industriei.

2. Investiţii în industria grea - acesta este scenariul optimist, care presupunem că o combinaţie de investiţii sporite în tehnologia existentă şi folosirea de noi descoperiri tehnologice vor menţine toate sectoarele industriei grele în activitate.

3. Investiţii exclusive în industrii strategice - acest scenariu presupune că eforturile de investiţii şi inovare sunt concentrate doar pe industriile strategice cheie, determinate ca fiind cele cu cerere internă ridicată şi importantă în lanţurile de aprovizionare a sectoarelor cheie precum infrastructura, apărarea, energia, sănătatea şi transportul.

4. Investiţii în CCS - captarea, transportul şi stocarea carbonului, ca măsură de asigurare a decarbonizării şi de evitare a dezindustralizării.

Este imperativ ca autorităţile să-şi definească obiectivele de decarbonizare industrială şi apoi să stabilească o strategie pe termen lung cu intervenţiile cheie necesare pentru a le îndeplini. Această strategie industrială poate sprijini apoi individul intervenţiile necesare şi a stabilit un cadru clar pentru schimbare în jurul căruia întreprinderile şi investitorii le pot realiza.

Această strategie industrială trebuie să includă cel puţin:

• Claritate pentru căile de decarbonizare pentru industrie - trebuie să existe un plan clar şi unitar pentru cum, unde şi de către cine vor fi folosiţi diferiţi combustibili, cu îndrumări clare cu privire la modul în care au fost luate deciziile privind prioritizarea tehnologiei limitată, cum ar fi CCS, SMR şi hidrogen. Autorităţile ar trebui să ofere claritate mai devreme decât mai târziu pentru a ajuta firmele şi investitorii să planifice.

• Un plan pentru infrastructura necesară pentru o decarbonizare profundă - autorităţile trebuie să stabilească un plan pe termen lung pentru a planifica modul în care se va investi şi cofinanţa infrastructura esenţială pentru o tranziţie industrială de succes. Aceasta include infrastructura de reţea (care este critică pentru toate tehnologiile cu emisii reduse de carbon) PENTRU hidrogen şi CCS. Afacerile nu pot oferi acest lucru pe cont propriu şi fără sprijin guvernamental pentru furnizarea acestei infrastructuri, decarbonizarea pur şi simplu nu este viabilă pentru multe sectoare industriale.

• O strategie pentru fluxul de materiale şi minerale critice - în timp ce mare parte din materia primă este necesară pentru industrie pot fi acoperite de livrări interne, există o serie de domenii critice în care sectoarele cheie depind de importuri. Politica pentru a sprijini o mai bună retenţie şi reciclare a deşeurilor şi produsele vechi ar putea asigura o aprovizionare mai fiabilă a acestor materiale critice.

• Relaţii consolidate cu lanţul de aprovizionare şi capacitatea internă - cu un accent clar şi reînnoit asupra acestora industrii care sunt importante din punct de vedere strategic şi au un avantaj comparativ pentru economie.

Strategia de decarbonizare în economie trebuie să fie, coroborată cu strategia energetică, care în mod realist trebuie să admită că eliminarea în totalitate a resurselor fosibile nu poate să fie realist luată în calcul, şi o serie de soluţii trebuie obligatoriu sa fie rapid sprijinite şi aplicate: eficienţa energetică, captarea şi stocarea carbonului, biocombustibilii, energia geotermală, energia fotovoltaică, energia eoliană, hidroenergia, SMR, hidrogenul şi biometanul.