Minunile Maramureşului: Martirii de la Sighet şi evangheliile cântate

Străjuit de vârfurile Carpaţilor, de apele repezi de munte şi de păduri dese, cu sate ce păstrează încă spiritul vremurilor de odinioară, Maramureşul rămâne una dintre cele mai fascinante destinaţii din România. Nu este doar o regiune pitorească, ci un adevărat sanctuar al memoriei, al spiritualităţii şi al autenticităţii. Aici, tradiţia respiră prin fiecare biserică de lemn, prin fiecare troiţă din marginea drumului şi prin fiecare cuvânt rostit în graiul blând al localnicilor, lucruri constatate recent de reprezentanţii mass-media, dar şi de zeci de agenţi de turism din întreaga ţară care au participat la infotripul Redescoperim Maramureşul, organizat de Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT), în parteneriat cu Consiliul Judeţean Maramureş.

Dar dincolo de frumuseţea locurilor, Maramureşul este şi un martor tăcut al istoriei. Iar în oraşul Sighetu Marmaţiei, deşi este cunoscut în ţară ca locul unde "se agaţă harta în cui" - cui pe care localnicii l-au consacrat într-un monument -, se înalţă zidurile reci ale fostei închisori politice, transformate astăzi în Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea, închisoarea din Sighetu Marmaţiei a fost folosită, după instaurarea regimului comunist în 1945, pentru a încarcera elita interbelică a României - foşti miniştri, academicieni, economişti, istorici, ziarişti, militari şi preoţi. Între 1950 şi 1955, peste 200 de astfel de personalităţi au fost închise aici, 54 dintre ele murind în condiţii greu de imaginat. Printre victime se numără unul dintre prim-miniştrii interbelici - Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional-Ţărănesc, fostul prim-ministru Constantin Argetoianu, Constantin I.C. Brătianu, istoricul Gheorghe Brătianu şi Dimitrie Burileanu - fost guvernator al Băncii Naţionale a României. Condiţiile de detenţie erau inumane: fără căldură, fără lumină, fără hrană decentă, deţinuţii nu aveau voie nici măcar să privească pe fereastră. Obloanele montate pe geamuri lăsau să se vadă doar o fâşie de cer, într-un spaţiu în care umilinţa şi suferinţa erau cotidiene. Ca şi cum această suferinţă nu ar fi fost de ajuns, pe fiecare etaj al închisorii se afla o celulă numită Neagra, în care deţinuţii politic ce erau pedepsiţi exemplar de conducerea penitenciarului erau închişi, fără a beneficia de lumină nici măcar în timpul zilei. Zile, luni sau chiar ani în întuneric deplin, unde singurul licăr de lumină era atunci când gardianul deschidea vizeta pentru a vedea dacă deţinutul mai trăieşte sau nu, ori pentru a-i da de mâncare, hrană pe care cel încarcerat o căuta pipăind podeaua, au reprezentat traiul cotidian al martirilor români din închisoarea comunistă de la Sighetu Marmaţiei. După o perioadă îndelungată petrecută într-o astfel de celulă, seniorul politicii româneşti post-revoluţionare, Corneliu Coposu, cel care a fost încarcerat şi la Sighetu Marmaţiei, mărturisea că a fost nevoit să reînveţe să meargă şi să vorbească, asemenea unui copil.

În ciuda tenebrelor trecutului, Maramureşul îşi păstrează verticalitatea şi se îndreaptă cu încredere spre viitor. Memorialul Durerii, cum mai este cunoscut muzeul de la Sighet, este astăzi cel mai vizitat muzeu din nordul ţării, atrăgând anual peste 150.000 de vizitatori. Restaurat începând cu 1993, graţie efortului depus de Fundaţia Academia Civică, poetei Ana Blandiana şi soţului său Romulus Rusan, penitenciarul comunist din Sighetu Marmaţiei a primit în anul 2018 din partea Comisiei Europene distincţia "Marca Patrimoniu European", recunoscând astfel valoarea sa simbolică şi educaţională.

Luminiţa Ţînţaş, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, ne-a spus: "Muzeul de la Sighet este o instituţie a memoriei. Încercăm să redăm memoria colectivă, memoria individuală, pe care autorităţile comuniste au încercat să le şteargă pe parcursul celor 45 de ani de dictatură. Vorbim despre un număr de aproximativ 200 de mari demnitari, elita politică, culturală şi religioasă adusă aici, la Sighetu Marmaţiei, în perioada anilor "50-'55. Din nefericire, pe parcursul celor 5 ani, 54 dintre aceştia şi-au găsit sfârşitul la Sighet. Iuliu Maniu, fost prim-ministru al României, îşi pierde viaţa la Sighetu Marmaţiei la vârsta de 80 de ani. La fel şi istoricul Gheorghe Brătianu. Amintim şi pe episcopul Ioan Suciu, unul dintre cei mai tineri, care îşi pierde viaţa aici la vârsta de 46 de ani".

Memorialul de la Sighet nu reprezintă doar o rememorare a detenţiei comuniste, ci şi o trecere în revistă a întregii rezistenţe anticomuniste, pornind de la elevii de liceu din Sighetu Marmaţiei, care au fost primii prizonieri politici după ce au protestat în stradă în 1946 după ce comuniştii au fraudat alegerile parlamentare, trecând pe la ţăranii care s-au opus rechiziţiilor practicate de activiştii de Partidului Comunist şi ajungând la preoţii ortodocşi, catolici, greco-catolici şi protestanţi. Toţi au fost închişi la Sighet, alături de cei 200 de demnitari interbelici, şi mulţi dintre ei au fost obligaţi să muncească silnic la minele din zonă, în condiţii insalubre, ce reprezentau adevărate pericole pentru starea de sănătate a acestora. Exterminarea adversarilor politici de la Sighet respiră din fiecare celulă, iar camerele amenajate pentru a reda stilul de viaţă din fosta Republică Socialistă România întregesc cotidianul sumbru al regimului comunist care a guvernat ţara noastră în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. O lecţie de istorie, la care ar fi bine să participe toţi cei care sunt nostalgici după acele timpuri, dar şi tinerii cărora în şcoli şi licee profesorii nu le-au transmis realitatea neagră a regimului comunist.

• Bisericile de dincolo de timp

Într-o altă lumină, mai senină şi plină de farmec, se arată latura spirituală a Maramureşului, iar locul de cinste îl ocupă cele 95 de biserici vechi din lemn, construite de meşteri iscusiţi, care par să sfideze timpul, condiţiile meteorologice şi vremurile. Opt dintre lăcaşele de cult au fost introduse în Patrimoniul Mondial UNESCO şi există chiar un itinerar turistic al bisericilor maramureşene din cele patru ţinuturi ale regiunii din nordul ţării.

Şirul comorilor spirituale începe cu Biserica de lemn din Budeşti Josani, ce are hramul Sfântului Ierarh Nicolae, o capodoperă ridicată în anul 1643, lăcaş de cult care a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO în anul 1999. Cu lungimea de 18 metri, lăţimea de 8 metri şi înălţimea turnului de 26 metri, construcţia se remarcă drept cea mai amplă biserică de lemn din Maramureşul istoric. În interiorul său pot fi admirate icoane şi picturi vechi pe lemn sau pe pânză, majoritatea atribuite pictorului Alexandru Ponehalschi, dar şi cămaşa din zale a haiducului Grigore Pintea (Pintea Viteazul), erou local a cărui baladă, interpretată de artista Măriuca Verdeş, i-a emoţionat deopotrivă pe jurnaliştii şi agenţii de turism care au participat la infotrip.

Înainte de a ne interpreta celebra baladă a lui Pintea şi o priceasnă ("Pilda celor zece fecioare") - unul dintre cântecele religioase ce răsună în bisericile maramureşene în Postul Mare -, Măriuca Verdeş ne-a spus:

"Unii zic că Maramureşul este mai special decât celelalte regiuni ale ţării poate şi din cauza faptului că iubindu-l pe Dumnezeu renunţăm la voia noastră şi deschidem inimile celor din jurul nostru. Primim turiştii cu multă dragoste şi îi punem pe primul loc aşa cum spun Sfinţii Părinţi că, de multe ori Dumnezeu (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - Sfânta Treime) poate să ia chip de om şi nu ştii niciodată când poate să îţi bată la uşă chiar ei. Şi atunci noi, pe fiecare turist, pe fiecare om care vine din orice colţ al ţării, al lumii, îl primim aşa cum îl primim pe Hristos. Că tot este Postul Mare, vreau să vă spun că la noi nu se horeşte de când intrăm în Post şi până la Înviere. (...) Cercetătorii spun că priceasna este o evanghelie cântată, deoarece oamenii erau neştiutori de carte. Şcoala a apărut pe aceste meleaguri destul de târziu, iar oamenii învăţau evangheliile prin pricesne. Eu cunosc oameni care nu aveau decât o clasă sau maximum două de şcoală, dar ştiau toate evangheliile cântate".

În ceea ce priveşte balada lui Pintea, doamna Verdeş ne-a precizat că în Maramureşul istoric s-au păstrat două forme de interpretare a acesteia.

"Una e în Ţara Lăpuşului, unde se cântă cu noduri, şi alta în Ţara Maramuşelui - fără noduri. Balada e mai mult decât o doină, pentru că are şi formă recitativă la un moment dat. Mai avem ceva unic, pe Valea Cosăului, şi anume colindul lui Pintea, care este cântat numai cu prilejul sărbătorilor de iarnă", ne-a transmis Măriuca Verdeş.

• Locul unde zâmbetul biruieşte moartea

Un alt simbol al regiunii este Cimitirul Vesel de la Săpânţa - un paradox al culturii locale, în care moartea este privită cu umor şi acceptare. Înfiinţat în urmă cu aproape 100 de ani de meşterul Stan Ioan Pătraş, cimitirul cuprinde aproximativ 800 de cruci viu colorate, fiecare inscripţionată cu epitafuri satirice sau ironice ce descriu cu onestitate şi zâmbet viaţa celor trecuţi în nefiinţă. Un vers celebru dedicat unei soacre stârneşte atât zâmbete cât şi reflecţii: "Sub această cruce grea/Zace biata soacră-mea/Trei zile de mai trăia/Zăceam eu şi citea ea". Cimitirul Vesel nu este doar o curiozitate turistică, ci o cronică populară a satului, o arhivă sentimentală sculptată în lemn şi pigmentată cu "albastrul de Săpânţa".

Biserica din interiorul Cimitirului Vesel are şi ea o particularitate: în interior, pe toate coloanele, creştinii pot vedea întregul sinaxar anual ortodox, fiind pictat sfântul principal din fiecare zi a anului.

În completarea tabloului spiritual, în apropierea Cimitirului Vesel din Săpânţa se află mănăstirea Peri, ce are o biserică din lemn de stejar şi brad, al cărei turn principal atinge 78 de metri în înălţime, fiind una dintre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Pridvorul pentagonal, crucea placată cu aur şi arhitectura sa monumentală o transformă într-un reper deopotrivă religios şi arhitectural.

Un alt loc de pelerinaj în Maramureş este Mănăstirea Bârsana, reconstruită după Revoluţie pe locul unei foste aşezări monahale datată în urmă cu mai multe secole. Locul este o veritabilă oază de linişte. Aici, într-un peisaj de basm, vizitatorii descoperă un complex monahal cu biserică, altar de vară, muzeu bisericesc ce adăposteşte şi un muzeu etnografic, alei cu flori şi construcţii armonios integrate în decorul natural. Fosta biserică de lemn care se afla pe acest amplasament şi care a fost construitp în anul 1720 cu hramul "Intrarea Maicii Domnului în Biserică", a fost mutată în anul 1806 pe actualul amplasament, de la ieşirea din localitatea Bârsana înspre Sighetu Marmaţiei. Legenda locului spune că după ce biserica veche a fost mutată, mormintele din jur s-au strămutat şi ele singure, pe sub pământ în locul actual unde se află aceasta. Biserica iniţială impresionează prin acoperişul dublu şi picturile murale ce i-au conferit includerea în patrimoniul UNESCO.

După cum puteţi observa Maramureşul nu este doar un loc pe hartă, ci şi o stare de spirit. Este o lecţie de istorie şi rezilienţă, o pledoarie pentru tradiţie şi autenticitate, o filă vie din patrimoniul românesc care continuă să scrie pagini memorabile.