Despre pensii şi elefantul

În ultima lună, societatea româ­nească a avut un nou subiect preferat de discuţie - pensiile "speciale", mai precis propunerea de eliminare a acestor pensii speciale odată cu viitoarea lege unică a pensiilor publice, pe care autorităţile speră să o vadă în vigoare la 1 ianuarie 2010. Pe scurt, este vorba despre un demers de integrare a categoriilor "speciale" de salariaţi bugetari în sistemul public de pensii, adică trecerea lor de la o situaţie în care nu contribuie (sau contribuie foarte puţin) şi încasează pensii peste media naţională la situaţia în care vor contribui cu acelaşi procent ca toţi salariaţii din economie şi vor încasa pensii calculate ca pentru toţi, în sistemul public.

Această temă a ocupat cea mai mare parte a agendei publice în ultima lună - reuşind în mod surprinzător să depăşească gripa "porcină" şi campania electorală. Despre pensiile speciale în sine nu intenţionez să spun mai multe - eliminarea sau menţinerea lor poate fi argumentată şi într-o direcţie, şi în cealaltă. Este însă surprinzător un alt aspect: deşi s-a discutat zeci de ore în prime-time şi s-au scris sute de articole în presă pe tema pensiilor în această perioadă, toată această atenţie a canalelor media a trecut cu vederea un aspect esenţial: starea deplorabilă şi paradoxală a sistemului public de pensii, care, deşi plăteşte pensii cu care nu se poate trăi decent, va înregistra anul acesta un deficit la maximul istoric, de circa 1,5 miliarde de euro (20% din veniturile acestui buget).

Americanii au o expresie când se referă la o problemă atât de mare încât este imposibil să o ignori (deşi câteodată problema e trecută cu vederea): "e ca şi cum am sta în cameră cu un elefant", spun ei - este drept, sună mai bine în limbă engleză. În cazul nostru, pe elefant îl cheamă "starea sistemului public de pensii" din România. Este surprinzător că toată atenţia s-a concentrat pe pensiile speciale, de care beneficiază cel mult 300.000 de oameni, în timp ce pensiile nespeciale, din sis­temul public, de care "beneficiază" 4,7 milioane de pensionari, au fost trecute cu vederea.

Să ne uităm puţin în jur, la părinţii şi bunicii noştri: după o viaţă de muncă, s-au pensionat şi primesc astăzi, în majoritatea covârşitoare a cazurilor, pensii de mizerie. Pensii de câteva sute de lei, cu care nu se poate trăi sub nicio formă decent. Pensia medie în România în acest moment: 687 de lei pe lună, adică 164 de euro. Pensia minimă: 300 de lei pe lună, adică 71 de euro. Am întrebat recent un jurnalist cu care discutam despre toate aceste probleme care i s-ar părea că ar fi o sumă minimă cu care un pensionar să poată trăi decent azi în România? După ceva calcule şi un minut de gândire, a răspuns "vreo 2.000 de lei". I-am spus că dintre cei 4,7 milioane de pensionari din sistemul public din România doar 0,7% au pensii mai mari de 2.000 de lei. Toţi ceilalţi se află sub acest prag considerat de minimă decenţă - de exemplu, 3,9 milioane sunt sub nivelul de 1.000 de lei pe lună. Nu este vina lor, ci vorbim aici de o boală sis­temică. Pur şi simplu, economia şi sis­temul public de pensii nu pot susţine pensii mai mari.

De ce? Din cei 4,7 milioane de pensionari, doar 66% sunt pensionaţi cu limită de vârstă, iar 34% sunt pensionaţi anticipat. Doar 43% sunt pensionaţi cu stagiu complet de cotizare, iar 57% nu au cotizat suficient pentru pensie. În 1990, 8,2 milioane de salariaţi susţineau 2,5 milioane de pensionari (raport de 3,3 la 1). Azi, avem 4,7 milioane de pensionari la 4,6 milioane de salariaţi, adică raport de paritate. În 2050, raportul va fi de 0,4 la 1, adică 4 salariaţi vor susţine 10 pensionari (estimări Eurostat, Banca Mondială).

Situaţia merge deci din rău în mai rău. România va renunţa curând la ancorarea punctului de pensie de salariul mediu, întrucât măsura nu este sustenabilă, spun experţii UE. În acelaşi timp, pensiile de stat vor mai creşte doar cel mult cu inflaţia, în fiecare an. Cu alte cuvinte, salariaţii de azi vor avea, în cel mai bun caz, pensii egale în termeni reali cu cele de acum. Aceleaşi pensii de mizerie, care nu pot asigura un trai decent. De la un raport de circa 40%, pensia medie va mai reprezenta în 2050 doar 20% din salariul mediu brut pe economie (Banca Mondială). Suprinzător însă, românii sunt, alături de bulgari, europenii cu cele mai optimiste aşteptări de la pensia de stat, după cum arată cel mai recent Eurobarometru.

Iată elefantul de care vorbim. Nu este prea arătos şi nici prea interesant ca subiect de conversaţie. Nici prea confortabil din punct de vedere psihologic - multor oameni aflaţi în putere nu le place să se gândească la ce va fi "după". Riscul major pentru ei toţi: trecerea abruptă de la viaţa activă la o pensie care nu poate acoperi nici măcar nevoile de bază. Singură soluţie este doar economisirea individuală, privată, făcută din timp. Pensiile private sunt în prezent singura şansă pe care o avem pentru a evita soarta părinţilor şi bunicilor noştri. Să nu mai ignorăm deci elefantul din cameră..