Ignoranţa este putere... pentru băncile centrale

Pentru filozoful englez Francis Bacon cunoaşterea înseamnă putere, iar "a cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte prin cauze".

Dacă luăm dictonul său la "valoarea nominală", aşa cum sunt luaţi, de obicei, banii de hârtie, am fi tentaţi să atribuim puterea excesivă a băncilor centrale de astăzi unei cunoaşteri superioare a mecanis-melor economice.

De acolo să vină oare puterea băncilor centrale? Puţin probabil, deoarece nu au ratat nicio ocazie pentru a demonstra de ce le-a prins pe picior greşit actuala criză globală.

Mulţi dintre dumneavoastră vor spune că puterea lor provine de la monopolul tipăririi banilor, dar nu este adevărat. Acest privilegiu este exorbitant, într-adevăr, dar nu este principalul factor de putere al băncilor centrale. Sursa puterii lor provine din ignoranţa cetăţenilor cu privire la efectele nocive ale tipăririi discreţionare a însemnelor monetare şi ale manipulării dobânzilor, pe fondul unor sisteme bancare bazate pe rezervele fracţionare.

Acest sistem al rezervelor fracţionare permite băncilor să "nu aştepte formarea depozitelor înainte să crediteze", după cum au arătat Jaromir Benes şi Michael Kumhof într-o analiză publicată pe site-ul FMI în august 2012, pornind de la publicaţii ale Federal Reserve şi ale Băncii Angliei.

Efectele acestei creaţii din nimic ale unei puteri de cumpărare artificiale se văd acum, în condiţile acumulării unor dezechilibre masive la nivelul sistemului financiar internaţional.

Dar acumularea dezechilibrelor a fost trecută cu vederea, pe fondul limitării efectelor inflaţioniste la nivelul economiilor reale, deoarece politicile inflaţioniste ale băncilor centrale s-au regăsit mai ales în bursele de valori şi pieţele imobiliare.

De mulţi ani suntem condiţionaţi să privim rata anuală a inflaţiei de 2% ca pe o dovadă a stabilităţii preţurilor. Obiectivul unei "inflaţii scăzute şi stabile" este urmărit mai ales de băncile centrale care au adoptat strategia ţintirii inflaţiei.

Dar poate fi echivalată inflaţia scăzută cu stabilitatea preţurilor? Desigur că nu, cu excepţia cazului în care cetăţenii înţeleg foarte puţin puterea funcţiei exponenţiale (vezi grafic).

Dacă la prima vedere, diferenţa dintre o rată anuală a inflaţiei de 2% şi una de 4% nu pare foarte mare, pentru un orizont de timp de 45 de ani (n.a. durata aproximativă a vieţii active a unei persoane, mai ales după ultimele tendinţe de creştere a vârstei de pensionare la nivel global) lucrurile stau cu totul altfel.

Din grafic se observă că preţurile cresc de circa două ori şi jumătate în cazul unei inflaţii medii anuale de 2% şi de aproape şase ori în cazul unei inflaţii de 4%. La 6%, aproape de nivelul mediu al inflaţiei de la noi din ultimii şapte ani, preţurile cresc de peste 13 ori în 45 de ani şi se dublează în circa 12 ani.

Cum poate, în aceste condiţii, un cetăţean, care îşi uită doar statutul degradant de simplu consumator, să îşi facă planuri de viitor? Şi, mai ales, cum poate un întreprinzător să-şi ducă la bun sfârşit calculele economice aferente înfiinţării unei noi afaceri?

Propagandiştii BNR scriu frecvent despre importanţa "bunei gospodăriri a resurselor". Prin definiţie, această bună gospodărire nu poate avea loc în absenţa unor res-tricţii bugetare (n.a este vorba de toate bugetele, inclusiv de cele publice).

Politicile monetare ale băncilor centrale din ultimele decenii, inclusiv cele ale BNR, au fost orientate, din păcate, tocmai în direcţia relaxării restricţiilor bugetare.

Investiţiile faraonice fără utilitate practică, cât şi proiectele de investiţii demarate pentru aşa--zisa creştere a competitivităţii au ceva în comun: ele nu s-ar putea realiza, dacă cetăţenii ar simţi costurile prin majorarea impozitelor şi nu ar exista un consens privind adevărata utilitate a aces-tor proiecte.

Susţinerea cetăţenilor pentru politicile guvernamentale se menţine doar "atât timp cât există încrederea că acestea nu îi vor împovăra", scria Ludwig von Mises în "Teoria banilor şi creditului", unde mai arată că "vor fi votate numai taxele care vor fi plătite de alţii".

Şi cum taxele sunt vizibile, iar inflaţia acţionează din umbră, cu efecte care de-păşesc ciclul electoral, guvernele aleg varianta împrumuturilor şi deficitelor bugetare, ajutate de dobânzile scăzute "manageriate" de băn-cile centrale.

Astfel se ajunge la situaţia descrisă de Ludwig von Mises tot în "Teoria banilor şi creditului": "Dacă guvernele apelează pentru aceste scopuri la inflaţie, atunci utilizează metode care sunt contrare principiilor guvernului reprezentativ, deşi, în mod formal, res-pectă constituţia. Profitând de ignoranţa maselor, guvernele înşală alegătorii, în loc să îi convingă".

Revoluţia industrială din secolul al XIX-lea a avut loc pe fondul unei tendinţe de scădere a preţurilor, normală în condiţiile în care inves-tiţiile în capital au condus la creşterea productivităţii şi scăderea cos-turilor. Natura banilor era, însă, alta.

După mai mult de un secol de împliniri măreţe ale statismului, acum se mai ţin doar seminarii des-pre necesitatea creşterii productivităţii, deoarece manipularea dobânzilor de către băncile centrale susţine doar distrugerea capitalului.

Iar guvernatorii băncilor centrale şi Paul Krugman, laureatul Nobelului pentru economie din 2008, încearcă să ne convingă de pericolele deflaţiei şi de lipsa de importanţă a datoriilor publice, în timp ce îşi doresc cu ardoare o inflaţie suficientă pen-tru eliminarea poverii reale a acestora.

Nu de deflaţie trebuie să ne temem, ci de realizarea dorinţelor inflaţioniste ale "autorităţilor". Oare sunt gata să facă faţă îndeplinirii acestor dorinţe?