Locuri de întâlnire cu Dumnezeu (II)

c) Extremele: idolatria şi iconoclasmul (9)

Definiţia noţiunii de "sacru" drept "ceva care stă pentru altceva" (ca la Mircea Eliade) este deficitară, pentru că această relaţie dintre "ceva" şi "altceva", deşi pare convingătoare, este mai curând o constatare empirică asupra felului în care este generat sacrul şi întrucât sacralitatea însăşi este greu de conceput ca manifestându-se fără participarea omului, probabil că o definiţie mai adecvată ar trebui să se refere la sacru ca la o trăire omenească, fără să mai fie necesară precizarea dacă ea ar fi un ecou al onticului sau dacă se datorează unui stimul cultural, pentru că originea este indiscernabilă.

Observaţia este cu atât mai îndreptăţită cu cât, în aceiaşi termeni, Umberto Eco defineşte noţiunea de "semn" ("semnul este ceva care stă pentru altceva") şi, aparent, am avea una şi aceeaşi definiţie pentru doi termeni diferiţi - "sacru" şi "semn" -, ceea ce nu ar fi acceptabil (în limbajul simţului comun).

Dar, comutând problema în câmpul credinţei, dacă, pe de o parte, noţiunile de "Dumnezeu" şi "sacru" se suprapun, iar, pe de altă parte, cele de "cuvânt" şi "semn" se suprapun şi ele, atunci constatăm că nu mai pare întâmplătoare confuzia dintre sacru şi semn, întrucât identitatea lor este asertată în celebra frază de introducere în Evanghelia după Ioan:

"1. La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul". (Evanghelia după Ioan:1).

Această joncţiune din Biblie între teorii asupra unor subiecte distincte - teoria religiilor şi teoria semiotică - pare îndeajuns de spectaculoasă şi de satisfăcătoare ca să sugereze, convenabil, că depăşeşte coincidenţa, ba chiar că indică un invariant de gândire din care izvorăşte exegeza cabalistică asupra textului, autorului, cititorului şi Universului, astfel ca ele să poată fi concepute, inclusiv, drept una şi aceeaşi entitate.

Confuzia între "semn" şi "sacru" este fertilă, conferind sacralitate discursului, simbolurilor sau miracolelor cotidiene, de pildă, făcându-l pe Rav Ashi să-şi ridice poala hainei şi să-l urmeze pe Manase.

Dar este şi periculoasă, deschizând poarta idolatriei şi justificând, de exemplu, iconoclasmul ca mişcare cultural distructivă.

Desigur, tehnic vorbind, sacrul presupune semnul, căruia îi adăugăm efortul asocierii cu intangibilul, (în forma sa cea mai radicală, inexistentul din ordinea existenţilor cunoscuţi, acea entitate corespunzătoare unei sensibilităţi sufleteşti, dar care nu poate fi nici percepută senzorial şi nici nu poate fi gândită - caracteristici ale lui Dumnezeu).

Efortul acestei asocieri furnizează, el însuşi, experienţa unei intensificări a trăirii sufleteşti la care, de altfel, se şi poate limita procesul sacralizării, dar, în orice caz, definiţia noţiunii de "sacru" merită să nu se reducă la o relaţie semiotică, ci să includă atât starea sufletească pe care ea o poate prilejui, cât şi experienţa din ocazie.

Sub această perspectivă, iconoclasmul contează drept extremism, urmărind purificarea experienţelor şi trăirilor sacre de relaţia semiotică.

Semnul nu condiţionează cu prezenţa (aceluia pentru care stă) operaţiunile intelectuale în care este implicat, astfel că permite eroarea şi falsul în sens logic, dar şi iniţierea unei aşa-zise corespondenţe cu absenţa (luată ca revers ontologic), în această din urmă variantă dobândind potenţialul să denoteze orice (eventual, totul), şi cu atât mai mult nimicul (bănuiesc că denotatul nu este altceva decât un produs intelectual).

În reciprocitate, absenţa reclamă suspendarea semnului care i-ar fi fost alocat, atât ca nume, cât şi ca reprezentare, justificând, astfel, calea tainică (arcanizarea) a declanşării.

Este plauzibil să atribuim aceste explicaţii raţiunii pentru care Moise sfărâmă "lucrarea lui Dumnezeu".

În metatext, o sfărâmă perpetuu.

d) Dumnezeu nu admite să fie idolatrizat?

Este plauzibil că Moise eliberează Tora de confuzia cu suportul ei material ca să-i sublinieze sfinţenia, infinitatea şi eternitatea.

Tablele au fost date pierzării şi fragmentele au rămas goale de scris: "Şi Tosefta a îndrumat: tăbliţele au fost sparte şi literele zboară şi se întorc la punctul lor de origine". (Pesachim 87b)

Ideea premerge pe aceea din Cabala: Dumnezeu a făcut Universul aruncând pe firmament literele Torei, două cîte două, iar în ziua în care, printr-o improbabilă coincidenţă, niciunul dintre noi nu va studia Tora, literele ei se vor întoarce la locul de origine şi din Univers nu va rămâne nimic-nimic.

În sfărâmarea Tablelor se străvede un cataclism universal.

Astfel de pierdere trebuie să aibă raţiunea ei (cu atît mai mult, cu cît Dumnezeu nu îl admonestează pe Moise, ci mai degrabă îl încurajează): dacă viţelul turnat din aurul donat de israeliţi a avut efectul idolatrizării reprezentării lui Dumnezeu, atunci întrucât mai puternic ar fi fost idolatrizate Tablele Legii scrise chiar de Dumnezeu?

Care este deosebirea între idolatrizarea viţelului şi idolatrizarea Cuvântului lui Dumnezeu?

În timpurile noastre, unii kohanim (preoţi), după citirea Torei în sinagogă de către baal korei (expertul în citire, altul decît kohen sau rabin), ridică sulul Torei, pentru ca participanţii să admire anatomia lui Dumnezeu.

Este aceasta idolatrie?

Unii cabalisti spun că Tora, Dumnezeu şi Universul sunt unul şi acelaşi lucru, în pofida sacrificării Tablelor Legii de către Moise.

Alţii spun că numele lui Dumnezeu este Tora întreagă.

Dar nu afirmă Ioan că Dumnezeu era Cuvîntul?

Dumnezeu nu admite să fie idolatrizat?

e) Cine a scris Tora?

Ca în cazul altor episoade, scrierea celui de al doilea set de Table are două variante diferite (10):

(Exodul:34):

"28. Şi a scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci."

(Deuteronomul:10):

"4. Iar El [Domnul] a scris pe table, cum fusese scris şi pe cele dintâi, cele zece porunci pe care vi le spusese Domnul pe munte din mijlocul focului, în ziua adunării, şi mi le-a dat Domnul mie";

Deci, cine a scris al doilea set de Table?

Moise sau Dumnezeu?

Similar cu povestirea sfărâmării tabliţelor, cea de a două variantă, cea din Deuteronomul, este relatare subiectivă, din unghiul lui Moise, astfel că este compatibilă cu explicaţii psihologiste.

Dar, adoptând circularitatea Pentateuhului drept principiu de interpretare, scrierea dumnezeiască de pe Tablele Legii este suprapusă peste cea a lui Moise.

Nimic nu împiedică speculaţia, consecventă cu subcapitolele c) şi d), că Moise distruge perpetuu manopera divină, ca să împiedice idolatria, iar ceea ce ne rămâne este scrisul său, scrisul de mână omenească.

Biblia face din scrisul lui Moise pe Tablele Legii un fapt indubitabil.

Acesta este primul pas al invaziei omenescului în Porunci, ceea ce adaugă un înţeles inedit definirii Poruncilor drept locuri de întâlnire cu Dumnezeu: puritatea caracterului divin al Poruncilor se întâlneşte cu omenescul în chiar scrierea lor.

Vezi partea I