Noua hartă a Europei

Credeam că asistăm doar la derapaje. La fantezii geopolitice. Dar se pare că lucrurile nu stau aşa. Insistenţa cu care în ultima vreme se vorbeşte, de o parte a baricadei, despre unirea Poloniei cu Ucraina şi despre reîntoarcerea Basarabiei la România, iar de cealaltă parte a baricadei despre pericolul destrămării Federaţiei Ruse, ne obligă să reevaluăm aceste teme explozive. Şi să vedem în ce măsură ele sunt lansate de laboratoare serioase şi discrete în materie de geopolitică.

În urmă cu un an şi chiar în urmă cu câteva luni, asemenea subiecte erau tabu. Nimeni nu îndrăznea la modul serios să încerce să redeseneze fie doar şi teoretic harta Europei. Ea părea bătută în cuie. Desigur, cu excepţia Germaniei, care s-a reunificat, şi a Iugoslaviei, care a fost spartă în bucăţi. Doar de la Moscova veneau asemenea semnale, pe care cei mai mulţi dintre analişti le taxau drept provocări. Semnalele de la Moscova se referau însă exclusiv la posibilitatea ca Republica Moldova, în urma unui referendum, să se reunifice cu România. Am taxat întotdeauna asemenea scenarii drept provocări periculoase. Repet: provocări ale Moscovei. De ce am procedat astfel?

Pentru că România a parcurs un drum extrem de dificil pentru a se integra în Uniunea Europeană şi pentru a deveni membru NATO. A îndeplinit nenumărate condiţii, unele umilitoare. Şi încă este tratată mai degrabă ca o colonie a statelor puternice din UE şi a Statelor Unite şi mai puţin ca un partener egal. Iar Basarabia, căreia i-a fost ataşată Transnistria, dominată în mare parte de ruşi şi de rusofoni, era şi este la rândul ei divizată. Conform cercetărilor de piaţă, chiar şi ultimelor cercetări de piaţă, puţin peste doar 50% dintre cetăţenii Republicii Moldova doresc aderarea la Uniunea Europeană şi numai 30% integrarea în NATO. Deci cum ar răspunde ei în situaţia în care ar fi organizat un referendum? Această stare de fapt nu se poate schimba decât în măsura în care intervin situaţii cu adevărat excepţionale. Oare ne aflăm sau ne apropiem de asemenea situaţii? Oare ce era de neconceput în urmă cu un an sau chiar cu câteva luni să devină acum posibil, ca o consecinţă a modului în care se desfăşoară conflictul din Ucraina şi a conjuncturilor generate de acest război?

Dacă nu ar fi intervenit o serie de schimbări profunde, ar fi fost de neconceput să-i auzim pe oficialii de rang înalt de la Varşovia prorocind o unire a Poloniei cu Ucraina, după modelul comunităţii polono-lituaniene de acum 400 de ani, comunitate care îngloba cea mai mare parte a Ucrainei şi chiar o parte din Belarus. Şi mai mult decât atât. Cum de nu a sărit nimeni în sus, după ce a fost lansat acest scenariu? Cum de nu a reacţionat în niciun fel Volodimir Zelenski? Cum de nu au reacţionat Casa Albă, Departamentul de Stat, Congresul Statelor Unite, pentru care înţepenirea acestei părţi a Europei în graniţele trasate după cel de-al Doilea Război Mondial şi retuşate după căderea Zidului Berlinului era literă de lege? Şi de ce tace Kremlinul, cu excepţia lui Patrushev, care a prezentat lumii întregi o analiză aprofundată, desigur partizană, a geopoliticii la zi, insistând asupra dorinţei Occidentului de a demonta piesă cu piesă Federaţia Rusă? Până acum, de câte ori de la Kremlin s-au auzit voci care sugerau posibilitatea unirii Republicii Moldova cu România, ele nu puteau fi taxate altfel decât drept simple provocări. Iar România nu avea de gând să cadă în această cursă, în condiţiile în care retrasarea graniţelor în Europa ar fi putut să dea apă la moară revizionismului maghiar. Deşi în această privinţă, neinhibat fiind, pot deschide o paranteză. În ipoteza în care Ardealul s-ar întoarce la o Ungarie Mare, s-ar modifica dramatic şi structura populaţiei respectivei Ungarii Mari. Şi respectiv a electoratului. Într-o asemenea măsură, încât românii ar putea deveni cu uşurinţă majoritari în Parlamentul de la Budapesta.

Să revenim însă la această temă mai mult decât incitantă, de-a dreptul explozivă. O unire ipotetică a Ucrainei cu Polonia ridică inevitabil problema acelor provincii din Ucraina care, istoric vorbind, au aparţinut României. Ce se va întâmpla cu ele? Ce se va întâmpla cu cei peste 400.000 de români? Dacă cumva se negociază această temă în spatele uşilor închise, subiectul provinciilor româneşti nu ar trebui să lipsească.

O a doua problemă, care şi ea trebuie tratată cu toată seriozitatea, este răspunsul la întrebarea ce se va întâmpla cu Transnistria. Pleacă Republica Moldova spre România cu Transnistria la pachet sau Transnistria, atât de dorită de ruşi, va fi abandonată în mâna acestora?

Pentru moment, să punem punct aici raţionamentelor generate nu de la Bucureşti, cu excepţia proiectului de lege avansat în Senat de Diana Şoşoacă, ci din alte capitale şi de către persoane mult mai avizate. Să mai aşteptăm. Iar dacă va fi necesar, să reevaluăm la momentul potrivit întreaga situaţie.