EnglishCineva mi-a zis că nu vreau să mai scriu acest al V-lea Episod, pentru că este prea personal.
I-am dat dreptate.
Aceeaşi persoană mi-a mai spus că al V-lea Episod nu va fi ultimul, că articolul va mai număra câteva alte episoade, eventual chiar mai multe.
Nu.
Reuşesc să îl fac să fie ultimul, tocmai pentru că îmi permit să fie prea personal, adică nu îmi ascund crezurile, iar după ele nu mai e nimic de spus.
Într-adevăr, nu am de spus mai mult decât voi spune acum, dar aş putea să mai aduc unele precizări în privinţa căii urmate de articol, care nu se supune dihotomiei uzuale dintre ateism şi credinţă, străduindu-se să se strecoare convenabil pentru amândouă (subliniez, nu "printre" amândouă).
De pildă, cele două părţi ale Episodului al III-lea, intitulat "Perceperea lui Dumnezeu", au evitat rigoarea unei definiţii pentru noţiunea de "Dumnezeu", ceea ce nu a fost băgat în seamă, deşi titlul reclama cu vehemenţă definiţia; ateii vor fi fost satisfăcuţi că mă refer doar la procesul perceperii care, psihologic, moral şi social este observabil, în timp ce credincioşii vor fi fost satisfăcuţi că n-am pretenţia absurdă să-L definesc pe Cel ce este situat dincolo de discurs şi definiţie.
DEFINIŢIE PENTRU "DUMNEZEU"
Totuşi, amândouă opţiunile - şi cea a credinţei, şi cea ateistă - permit definiţia a ceea ce indubitabil este perceput drept "Dumnezeu", dacă noţiunii definite nu îi asociez (obraznic, în ambele variante) pretenţia unei realităţi, a unei ontologii corespondente.
Adică, dacă îl definesc pe "dumnezeu pentru noi", dar nu pe însuşi Acela care nici nu poate fi numit.
Odată ce respect sensibilităţile, pot purcede la definiţia lui "Dumnezeu" (atenţie!, cuvântul se află între ghilimele, semn că mă refer doar la noţiunea omenească, folosită în comunicare):
"«Dumnezeu» este expresia simbolică a trăirii mai înalte".
Nu cred că pot fi ridicate obiecţii valide, de pe nici o parte: invocarea funcţiei sale simbolice identifică statutul său în conştiinţa socială; după cum noţiunea de "expresie", folosită în definiţie, indică izvorul său lăuntric; în timp ce corespondenţa "simbolului" cu "trăirea mai înaltă", lasă loc confluirii între conştiinţa individuală şi cea socială, exaltându-se reciproc - vezi NOTA 1.
NOTA 1
Biserica Catolică Ortodoxă a Greciei numeşte "trăirea mai înaltă" drept "asceză", precizând că, în nici un caz, nu înţelege prin "asceză" lipsirea de plăceri şi bucurie.
În opinia mea, "trăirea mai înaltă" este concomitent individuală şi socială, indicând rostul nostru, ceea ce devine congruent cu noţiunea de "Dumnezeu", prezentă în religie; unele curente teologice consideră Poruncile drept "locuri de întâlnire cu Dumnezeu", conturând "sălaşul" divinităţii în conştiinţa socială, la care participăm şi o regăsim în noi înşine.
CALITĂŢILE DEFINIŢIEI
Definiţia are calitatea să sublinieze participarea Lui la întâmplările din timpul şi spaţiul considerate profane, înlăturând obturaţiile cultice care ne separă de El, cele care, înconjurându-ne cu mituri şi ritualuri, configurează spaţiul şi timpul considerate sacre, alocându-I-le drept proprii Lui; consecinţa directă este că definiţia elimină convenţionalismul credinţei, îndepărtează ispita ca Dumnezeu să fie conceput drept "o altă fiinţă, doar mai izbutită decât noi" (adică o proiecţie a imaginii noastre despre perfecţiune, ipostaziată într-un domeniu inaccesibil nouă, ceea ce rezumă raporturile cu El la practicarea ritualurilor - condiţia pentru radicalizare în intoleranţă, fundamentalism şi extremism).
Definiţia are calitatea să fie fertilă, o examinare mai detaliată generând numeroase propoziţii de mare frumuseţe, despre întâlnirea cu ceilalţi, prin "Dumnezeu", dar şi despre raporturile noastre, de muritori, cu alteritatea, asigurându-ne că nu suntem nici singuri, nici prizonieri în închisoarea existentului, ori între zidurile raţiunii.
Definiţia face loc miracolului, inclusiv pentru atei, lăsând ca diferenţa dintre ei şi credincioşi să se reducă la doar o nuanţă a aceleiaşi trăiri; definiţia resuscită valoarea actuală a amănunţirii milenare religioase - în teologie, metafizică, mistică, filosofie -, drept dublă căutare pe confuza graniţă a sinelui cu exterioritatea şi cu semenii, blurată de ecourile încrucişate, ca în "sfumato"-ul lui Leonardo da Vinci; pe de altă parte, definiţia trimite direct la semiotică.
Afirm că noţiunea de "Dumnezeu" ar urma să fie "subiectul de studiu" al metateoriei semiotice - o disciplină a metalogicii încă neconstituită (m-aş bucura ca asta să fie luată drept o sugestie de cercetare); astfel, definiţia lui "Dumnezeu" sugerează locul potrivit raţiunii (şi al cunoaşterii ştiinţifice), în raport cu credinţa (şi religia) - vezi NOTA 2 (recomand citirea ei, dar, totuşi, nu este obligatorie).
NOTA 2
La Mircea Eliade, hierofania (întruchiparea sacrului) este privită ca "paradoxală": "Exprimând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic".
Deşi limpede, cred că explicaţia lui Eliade devine mai generoasă când o legăm de gândirea tradiţională, în care multiplul nu creşte prin adiţia unităţilor, ci prin diviziunea Unului, considerat atotcuprinzător (cum o făceau eleaţii); multiplicitatea rezultă ca detaliere a unui Întreg controlabil, iar nu drept adăugare care să ne exceadă către infinit ("1.La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2.Şi pământul era netocmit şi gol" - Geneza/1; este posibil ca, în aramaică, exprimarea să fi fost "a separat cerul de pământ", deoarece, la iudei, a existat o materie primordială - "tohu-wa-bohu"- a cărei structurare este atribut doar al divinităţii).
De aici, hierofania devine dezvăluirea dublului, în unu: Eu şi Alteritatea, care ne aflăm întotdeauna împreună.
Sincretismul gândirii tradiţionale şi polisemantismul limbilor "sacre" sprijină această interpretare, dezvoltând o atitudine mai adecvată faţă de demersul cognitiv, pe ceea ce am numit "confuza graniţă a sinelui cu exterioritatea".
Dar, termenii în care Mircea Eliade explică hierofania sunt aproape aceiaşi prin care Umberto Eco defineşte semnul: "Ceva care stă pentru altceva".
Asta sugerează că hierofaniile pot fi sistemic articulate drept obiect de cercetare al semioticii.
Definiţia (ca "expresie simbolică") pe care am avansat-o pentru noţiunea de "Dumnezeu" guvernează asupra acestui univers de "semne ale sacrului", motiv pentru care cred că se poate afla la originea metasemioticii.
Definiţia are darul, totodată, să surpe temeiul doctrinar al schismei, dând satisfacţie teologică ambelor biserici şi răspunzând supratitlului acestui articol.
Simplu.
În calea reunificării catolicismului cu ortodoxia mai rămân doar probleme de ordin politic.
REVOLUŢIILE IZBUCNESC DIN DICŢIONAR
Nu în ultimul rând, definiţia atrage atenţia, inerent, asupra dicţionarului, terenul pe care izbucnesc revoluţiile înainte să înceapă să curgă sânge.
Astăzi, noţiunea de "depunător la bancă" a fost redefinită drept "potenţial investitor" (consecinţă a legiferării europene a operaţiunii de "bail-in"), modificare urmată de cele ale noţiunilor de "bancă" (ea nu mai este cea care depozitează bani şi efectuează plăţi la ordin, ci, în cazul ameninţării să intre în faliment, poate confisca depunerile) şi de "credit" (care se aplică, acum, inclusiv depunerilor), - vezi articolul LUMEA S-A SFÂRŞIT/ "Depunător: un cretin care-şi dă banii băncii"/BURSA/ 14.07.2013.
Ceea ce, într-un mod lingvistic spectaculos, semnifică anunţul unei alte lumi decât cea în care trăim de cel puţin două milenii (în acest punct, intervine articolul "Apocálypsis"/BURSA/17.12.2013, ca făcând parte integrantă din textul de faţă; lectura este obligatorie pentru accepţia noţiunii de "Revelaţie", menţionată în continuare).
SOLUŢIA CRIZEI
Se poate întâmpla să fi lăsat impresia că gândesc soluţia crizei în termenii aplicării Shmitei, găsind cauzele ei în accentuarea exagerată a disparităţilor de avuţie (vezi articolul "Goldman Sachs? Nu! Lumea e condusă de HNWI!"/BURSA/ 04.10.2011).
Ceea ce n-ar fi greşit, dacă simplitatea soluţiei n-ar fi nepotrivit de îngustă cu problematica crizei, care este cu adevărat prea complicată, făcând Porunca imposibil de aplicat mentalităţii de astăzi.
Prin articole publicate în BURSA şi prin comunicări în cadrul unor conferinţe organizate de BURSA, în ultimii patru-cinci ani, am strecurat trei feluri de sugestii despre ceea ce cred eu că ar constitui soluţiile crizei financiare în mod specific, dar şi ale celorlalte crize contemporane, între care cea financiară este doar cea mai vizibilă (criza alimentară, criza apei, criza energiei şi criza spirituală) - vezi articolele menţionate mai jos:
1. o soluţie de natură spirituală, cu implicaţii politice - Revelaţia (avem prilejul rar să visăm cu necesitate Utopia, lumea pe care ne-o dorim), conducând la o "Cartă" a staturii spirituale a omului (teza fundamentală: "Omul are statut de fiinţă spirituală", poate întemeia o Constituţie - vezi articolul "Libertate, democraţia vrea să te sugrume!"/BURSA/ 03.11.2014, unde este menţionată şi soluţia de natură politică de mai jos);
2. o soluţie de natură politică, cu implicaţii sociale - trecerea la democraţie directă (vezi articolele GUVERNUL EUROPEI, SAU... /"Ce-i de făcut? (SAU NEVOIA DE ACTUALIZARE A DICŢIONARULUI)"/BURSA/22.08.2011 şi "Votul tău contează, dar... nu pentru tine"/BURSA 11.06.2012), consolidând coeziunea socială;
3. o soluţie de natură socială, cu implicaţii economice - organizarea policentrică (vezi comunicarea de la Conferinţa BURSA, intitulată "Propunerea abordării policentrice a problematicii crizei, din perspectiva teoriei haosului"/BURSA /01.11.2011) pe principiul autoconducerii, realizând condiţii pentru complementarea competiţiei cu cooperarea, redefinirea managementului pentru maximizarea profiturilor, dar fără risipirea resurselor naturale şi degradarea planetei; este o cale alternativă pentru globalizare, opusă celei recomandate de laureaţii masculini ai Premiului Nobel şi de Papa Benedict al XVI-lea.
Bineînţeles, aceste trei sugestii (ele nu presupun succesiunea "1.;2.;3.", ci relativa concomitentă) constituie un ansamblu (antrenând, între altele, şi o schimbare de mentalitate), pe care sunt tentat să îl numesc "soluţia crizei", în opoziţie cu aşazisa "soluţie" a războiului, fluturată spectral de studiile experţilor, de politicieni aflaţi în vârful ierarhiei Uniunii Europene (vezi articolul "Eurozboiul"/BURSA/ 19.09.2011), dar şi de laureatul Premiului Nobel Paul Krugman (vezi articolul "Krugman - profetul Apocalipsei"/BURSA 03.11.2011).
Nu am formulat niciodată vreo soluţie de natură financiară, pentru că nu cred că ea ar exista (vezi articolele "Hei! Presa! Se schimbă lumea!"/BURSA/ 28.09.2011 şi comunicarea la Conferinţa BURSA, la BNR, intitulat UNIUNEA BANCARĂ - DEZBATERE ÎN PREMIERĂ, ÎN ROMÂNIA/"O picătură de organizare, într-o mare de haos"/BURSA 28.03.2014).
Când sistemul îşi pierde funcţia de autoreglare (vezi articolele "Hypo-Alpe-Adria sau diferenţa dintre Europa şi Atlantida" /BURSA/10.07.2014, "Drepturile Omului, doar pentru nemţi" /BURSA/10.02.2014), "reglajul fin" în cadrul sistemului, pe care îl caută autorităţile europene şi americane la criza financiară, devine un nonsens voluntarist (la fel de absurd cum Vladimir Ilici Lenin a abolit legea valorii, confundând-o cu o lege juridică, pe care, ulterior, a "repus-o în drepturi", după ce economia sovietică s-a zvârcolit "stihinic" - un exemplu pe care l-am menţionat în articolul "...of Cyprus"/BURSA/ 11.04.2013).
Există situaţii a căror rezolvare nu rezultă din calculul corect al unei ecuaţii, ca în algebră, iar aceasta, a crizei financiare mondiale, este aşa.
NOTA 3
Recomand citirea articolelor menţionate - ele constituie argumentele pentru care cred că această criză financiară nu este una "ciclică", ci marchează finalul civilizaţiei bazate pe credit.
Textul acestui subcapitol intitulat "Soluţia crizei" este construit deasupra detaliilor prezentate în articolele numite.
Cu asta, pot spune că mi-am onorat promisiunea din episoadele anterioare "să ofer dimensiunea unei speranţe pentru soluţionarea crizei".
Dimensiunea nu este "minimală", aşa cum enormitatea schimbărilor sugerate de mine pare să o arate astăzi, căci ar trebui "să avem încredere în criză": criza şi lipsa de chibzuinţă a măsurilor de contracarare a ei ni le vor impune.
Desigur, pentru ca soluţia să fie aplicată, trebuie să nu permitem declanşarea unei conflagraţii majore - un război maschează crahul sistemului şi îi amână rezolvarea (tărăgănarea, menţinerea conservatoare a sistemului disfuncţional, ne apropie de război).
Pentru frumuseţea predicţiei, includ, în acest punct al textului, tirajul "în cruce" pe care l-am descifrat, într-un act sincer de "divinaţie" (după toate regulile Tarotului), la întrebarea "Cum va evolua economia mondială în următoarea sută de ani?"/BURSA/23.06.2010 (NOTĂ- desenele şi tirajul aparţin fiicei mele celei mici, făcând parte din lucrarea sa de Licenţă, la absolvirea Universităţii Naţionale de Artă, secţia de Grafică).
FIECARE OM ESTE UN CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU
Ibn al Arabi a călătorit din Cordoba la Mecca, unde a întâlnit-o pe frumoasa Nizar, în străvezimea căreia l-a desluşit pe Dumnezeu şi astfel şi-a putut ridica splendida metafizică, fundamentată pe ideea că "Fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu".
Dar, dacă Dumnezeu grăieşte prin "oameni/cuvinte", iar oamenii intră în legături "gramaticale" unii cu alţii, atunci înseamnă că articulează împreună fraze divine, astfel că "omenirea devine o carte sacră".
Din acest motiv, îmi îngădui să consider că Ibn al Arabi a rostit doar jumătate din frază şi să o completez cu jumătatea care lipseşte:
"Fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu, iar omenirea este o carte sacră".
Fraza se află în perfectă concordanţă cu teza lui Mircea Eliade că sacrul este o ruptură din profan.
De aici, Jorge Luis Borges a mai făcut un pas, începându-şi textul (intitulat "Biblioteca Babel") cu următoarele vorbe: "Universul, pe care alţii îl numesc Biblioteca..."
Explicabil, de vreme ce "La început a fost cuvântul".
Studiul logicii acestui limbaj...câtă frumuseţe!
Iar înţelesul...
Divin.
NOTA AUTORULUI
Menţionez că "Biblioteca Babel" a lui Borges a fost recreată ca "instalaţie" (o încăpere hexagonală, înscrisă într-un cerc cu diametrul de şase metri), montată la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, în chip de lucrare de masterat a fiicei mele celei mari (absolventă a aceleiaşi facultăţi de Grafică, precum sora ei mai mică), concretizând o preocupare comună pe care o avem de câţiva ani buni, asupra subiectului fascinant al Labirintului, ca manifestare cultuală datând din matriarhat, pe când zeitatea supremă era feminină.
Acest articol este, într-un fel, replica discursivă a acelei "instalaţii", supunându-se unei structuri labirintice:
1. ieşirea din lume, intrarea în Labirint: "Criza religioasă, sub presiunea crizei financiare";
2. parcursul până la camera centrală: "Aburcarea umanităţii în spinarea omului";
3. camera centrală, în cele două părţi ale sale, prezente în expresia latinească "Terminus a quo..." (Sfârşitul, de unde...), semnalând stupefacţia de la limita raţiunii şi perplexitatea în faţa nefiinţei, ca sfârşit şi început a totul: "Perceperea lui Dumnezeu" 1 şi 2;
4. parcursul către lume: "Războiul religios al datoriilor";
5. ieşirea din Labirint, reintrarea în lume, îmbogăţit cu "experimentarea nefiinţei": "Omenirea este o carte sacră".
Mi-aş dori ca, odată citit acest ultim Episod, să acceptaţi că nu am fost animat nici de impietate, nici de trufie, ci pur şi simplu de convingeri; dacă nu, atunci vă rog să mă iertaţi, aşa cum cer iertare şi pentru eventualele mele erori, fie de documentare, fie de raţionament ori expunere.
Sper ca greşelile să le fi făcut în direcţia bună, pentru că am fost bine intenţionat.
Altfel, n-aş mai fi scris nimic.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. Felicitari draga Florian
(mesaj trimis de Virgil Bestea în data de 30.03.2015, 01:14)
splendid articol. Daca se poate te rog si cateva imagini cu instalatia de la Biblioteca Centrala. Poate reusim sa facem o expozitie la BCE. Tinand cont de faptul ca marele Goethe a spus: Mai multa credinta(incredere), decat bani, asa se trece prin viata, expunerea ta cu privire la religie si finante este mai mult decat binevenita. Ce facem insa cu cetatenii care nu sunt EXACT OM:-)
2. Simbolism
(mesaj trimis de Oarecare în data de 30.03.2015, 06:27)
Poti ajunge la o traire mai inalta printr-un simbol, dar nu poti trai dumnezeieste in lipsa Lui.
Nu prin ratiune se ajunge "sus", poate doar prin nevoia de a crede.
Se spune parca: Daca nu exista El, ar trebui inventat.
2.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de anonim în data de 30.03.2015, 06:56)
Make nu discuta problema existentei sau neexistentei lui Dumnezeu si zice nu doar ca ajungi la traire prin simbol, ci si ca simbolul este al trairii.
Este cam cum zice el, convenabil si pentru atei si pentru credinciosi.
2.2. Asa e, totusi ... (răspuns la opinia nr. 2.1)
(mesaj trimis de Oarecare în data de 30.03.2015, 11:52)
Make spune ca "definiţia (lui Dumnezeu, adica simbolul) face loc miracolului, inclusiv pentru atei, lăsând ca diferenţa dintre ei şi credincioşi să se reducă la doar o nuanţă a aceleiaşi trăiri".
Da, frumos spus, numai ca nuanta este chiar El.
Si mai zice Make: "Definiţia are darul, totodată, să surpe temeiul doctrinar al schismei, dând satisfacţie teologică ambelor biserici ..."
Oare? Rezolvarea schismei o fi asa de simpla, facand din Dumnezeu doar un simbol, o definitie? Asta nu ar mai fi religie!
In concluzie, Make, chiar daca nu si-a dorit asta, s-a pus inevitabil in postura unui remarcabil liber-cugetator.
Make a avut si o logica imbatabila prin care a ajuns la superba definitie: "Fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu, iar omenirea este o carte sacră".
Numai ca aici nu cred ca Dumnezeul cel adevarat mai poate fi inlocuit de un simplu "simbol".
2.3. fără titlu (răspuns la opinia nr. 2.2)
(mesaj trimis de MAKE în data de 30.03.2015, 12:29)
Nu am ascuns niciodata ca sint ateu, in schimb discursul meu asupra credintei a nascut indoieli.
Anonimul de la 2.1. a sesizat corect: nu intru in dezbaterea problemei existentei lui Dumnezeu din perspectiva ontologica (vorba lui Marx, asta nu-i decit pierdere de timp pentru ambele opinii), ceea ce este congruent cu ortodoxia, care nu il enumera pe Dumnezeu in ordinea existentilor cunoscuti.
Am atras atentia de doua ori, in cursul textului, in mod explicit, ca nu Il definesc pe cel care nu poate fi numit, astfel ca afirmatia ca "fac din Dumnezeu doar un simbol" este neatenta.
Doctrinar, schisma este solutionata pentru ca definitia precizeaza acceptia termenului "Dumnezeu", comuna celor doua Biserici - adica exact pe terenul unde se manifesta schisma - interpretarea Cartii, iar nu configuratia divinitatii insasi.
Simbolul "Dumnezeu" din constiinta sociala si din cea individuala functioneaza exact cum o descrie Cartea.
Nuanta trairii poate nici sa nu se manifeste, intre atei si credinciosi - este vorba despre "gratitudine", care poate fi resimtita, totusi, chiar si de atei.
3. Ce inseamna sacru pentru un ateu?
(mesaj trimis de Radu în data de 30.03.2015, 12:38)
Ideile prezentate pot sa ii satisfaca pe atei, dar nu si pe cei care accepta credinta celorlalti in diverse idei religioase insa nu si prozelitismul si utilizarea religiilor pentru manipularea maselor.
Asta deoarece termenii folositi sunt termeni din vocabularul adeptilor diverselor religii, ba nu chiar a oricaror religii, ci in special a crestinismului/islamului/iudai smului, iar ele pot insemna promovarea acelor religii.
Daca dumnezeu este un simbol, adica ceva care sta pentru altceva, intrebarea este... ce este acel altceva?
Cred ca oamenii nu sunt multumiti daca semiotica ia in discutie doar semnele fara sa defineasca ce reprezinta acele semne.
Schisma? Care schisma? Cand ma gandesc la termenul de religie ma gandesc in primul rand la buddhism, jainism si hinduism, adica la doua religii care nu cred in existenta unui dumnezeu si la o religie care implica credinta intr-o multime de divinitati.
Fac asta nu fiindca as fi adeptul acelor religii, ci pentru a incerca sa ma detasez pe cat posibil de inchisoarea gandirii influentate de cultura religioasa preponderenta in regiunea de glob in care din intamplare locuiesc.
Adica cu alte cuvinte, daca exista un dumnezeu, el ar trebui sa existe chiar daca oamenii nu ar fi conceput iudaismul, crestinismul si islamul si el ar trebui sa poata fi explicat tuturor, si celor care sunt adeptii altor religii si celor care nu urmeaza dogmele niciunei religii.
Cred ca titlul acestui articol poate fi acceptat doar de catre cei care cred ca exista ceva sacru sau de catre toata lumea daca termenul de "sacru" are doar un inteles lejer, literar, nu unul profund religios.
" În calea reunificării catolicismului cu ortodoxia mai rămân doar probleme de ordin politic."
Asta este foarte bine spus. Tocmai vroiam sa protestez ca ceva, indiferent ce, le-ar da satisfactie ambelor biserici si ar deschide calea catre unificare.
Fraza de mai sus pare insa sa minimizeze rolul politicii in viata celor doua biserici, or rolul politicii este mai important decat cel religios. Daca nu ar fi asa, cred ca la unele concluzii din acest articol ar fi putut ajunge si alti intelepti preoti pana acum iar idea unificarii ar fi aparut cu multa vreme in urma si poate ca ar fi fost deja pusa in practica.
Daca sacrul este o ruptura din profan, ce reprezinta cealalta parte care nu are de a face cu sacrul si ce reprezinta dumnezeu pentru ea?
Suna frumos ca la inceput a fost cuvantul, insa asta doar daca exista un dumnezeu si deci daca toti buddhistii si ateii se inseala si daca el a "facut" cerul si pamantul, dar nu si daca le-a separat. Sau si tohu-wa-bohu a fost creat tot pocnind din degete si rostind cuvinte? :-)
Iar in ceea ce priveste *solutia*, nu exista nici o solutie, dupa cum nu va exista nici o revelatie si nici o schimbare fundamentala a lumii, adica una din aceea care nu a mai existat niciodata. Probabil ca nici aparitia universului sau a dumnezeului/divinitatii/energi ei care a creat universul nu a insemnat o schimbare fundamentala fata de ce era inainte, doar ca nu putem sti ce era inainte de a exista universul si dumnezeul si materia.
Ce este insa clar este ca nici nu conteaza pentru fericirea noastra a celor care traim in prezent.
Este adevarat ca cei care nu au anumite nevoi nici nu se pot bucura de satisfacerea lor. Ateii nu au nevoia de credinta in lucruri sacre si deci nu se pot bucura, insa nici nu au insatisfactia ca nu isi pot indeplinii acele nevoi. Cu cat avem mai putine nevoi cu atat putem fi mai fericiti fiindca nu trebuie sa ne zbatem ca sa le indeplinim, nu tanjim dupa tot felul de lucruri, nu avem constiinta patata ca nu ne-am dus prea des la biserica sau ca nu ne-am rugat suficient, sau ca nu am indeplinit alte ritualuri impuse de organizatiile bisericesti.
3.1. fără titlu (răspuns la opinia nr. 3)
(mesaj trimis de MAKE în data de 30.03.2015, 17:00)
Nu stiu ce sa raspund si nici daca este cazul.
Atrag atentia, totusi, ca articolul se refera la reunificarea catolicismului cu ortodoxia si ca, prin urmare, este firesc sa nu am referiri la budism.
Subiectul crizei este deasemenea circumscris crestinismului, pentru ca epicentrul sau se afla in crestinism.
Nu Il definesc pe Dumnezeu, am precizat si in articol, dar si intr-o interventie, mai sus, ci notiunea de "dumnezeu" folosita in comunicare.
Da, problemele de ordin politic din calea reunificarii pot fi depasite (sint practice), daca temeiul doctrinar al Schismei este eliminat.
Pentru restul observatiilor, am raspuns deja in episoadele anterioare, ori in articolele la care fac trimitere.
Pot raspunde la obiectii , dar nu daca sint imprastiate peste detalii care vor fi fost deja tratate; ar insemna sa rescriu articolul.