REUNIFICAREA CATOLICISMULUI CU ORTODOXIA - ULTIMUL EPISOD Omenirea este o carte sacră

Cineva mi-a zis că nu vreau să mai scriu acest al V-lea Episod, pentru că este prea personal.

I-am dat dreptate.

Aceeaşi persoană mi-a mai spus că al V-lea Episod nu va fi ultimul, că articolul va mai număra câteva alte episoade, eventual chiar mai multe.

Nu.

Reuşesc să îl fac să fie ultimul, tocmai pentru că îmi permit să fie prea personal, adică nu îmi ascund crezurile, iar după ele nu mai e nimic de spus.

Într-adevăr, nu am de spus mai mult decât voi spune acum, dar aş putea să mai aduc unele precizări în privinţa căii urmate de articol, care nu se supune dihotomiei uzuale dintre ateism şi credinţă, străduindu-se să se strecoare convenabil pentru amândouă (subliniez, nu "printre" amândouă).

De pildă, cele două părţi ale Episodului al III-lea, intitulat "Perceperea lui Dumnezeu", au evitat rigoarea unei definiţii pentru noţiunea de "Dumnezeu", ceea ce nu a fost băgat în seamă, deşi titlul reclama cu vehemenţă definiţia; ateii vor fi fost satisfăcuţi că mă refer doar la procesul perceperii care, psihologic, moral şi social este observabil, în timp ce credincioşii vor fi fost satisfăcuţi că n-am pretenţia absurdă să-L definesc pe Cel ce este situat dincolo de discurs şi definiţie.

DEFINIŢIE PENTRU "DUMNEZEU"

Totuşi, amândouă opţiunile - şi cea a credinţei, şi cea ateistă - permit definiţia a ceea ce indubitabil este perceput drept "Dumnezeu", dacă noţiunii definite nu îi asociez (obraznic, în ambele variante) pretenţia unei realităţi, a unei ontologii corespondente.

Adică, dacă îl definesc pe "dumnezeu pentru noi", dar nu pe însuşi Acela care nici nu poate fi numit.

Odată ce respect sensibilităţile, pot purcede la definiţia lui "Dumnezeu" (atenţie!, cuvântul se află între ghilimele, semn că mă refer doar la noţiunea omenească, folosită în comunicare):

"«Dumnezeu» este expresia simbolică a trăirii mai înalte".

Nu cred că pot fi ridicate obiecţii valide, de pe nici o parte: invocarea funcţiei sale simbolice identifică statutul său în conştiinţa socială; după cum noţiunea de "expresie", folosită în definiţie, indică izvorul său lăuntric; în timp ce corespondenţa "simbolului" cu "trăirea mai înaltă", lasă loc confluirii între conştiinţa individuală şi cea socială, exaltându-se reciproc - vezi NOTA 1.

NOTA 1

Biserica Catolică Ortodoxă a Greciei numeşte "trăirea mai înaltă" drept "asceză", precizând că, în nici un caz, nu înţelege prin "asceză" lipsirea de plăceri şi bucurie.

În opinia mea, "trăirea mai înaltă" este concomitent individuală şi socială, indicând rostul nostru, ceea ce devine congruent cu noţiunea de "Dumnezeu", prezentă în religie; unele curente teologice consideră Poruncile drept "locuri de întâlnire cu Dumnezeu", conturând "sălaşul" divinităţii în conştiinţa socială, la care participăm şi o regăsim în noi înşine.

CALITĂŢILE DEFINIŢIEI

Definiţia are calitatea să sublinieze participarea Lui la întâmplările din timpul şi spaţiul considerate profane, înlăturând obturaţiile cultice care ne separă de El, cele care, înconjurându-ne cu mituri şi ritualuri, configurează spaţiul şi timpul considerate sacre, alocându-I-le drept proprii Lui; consecinţa directă este că definiţia elimină convenţionalismul credinţei, îndepărtează ispita ca Dumnezeu să fie conceput drept "o altă fiinţă, doar mai izbutită decât noi" (adică o proiecţie a imaginii noastre despre perfecţiune, ipostaziată într-un domeniu inaccesibil nouă, ceea ce rezumă raporturile cu El la practicarea ritualurilor - condiţia pentru radicalizare în intoleranţă, fundamentalism şi extremism).

Definiţia are calitatea să fie fertilă, o examinare mai detaliată generând numeroase propoziţii de mare frumuseţe, despre întâlnirea cu ceilalţi, prin "Dumnezeu", dar şi despre raporturile noastre, de muritori, cu alteritatea, asigurându-ne că nu suntem nici singuri, nici prizonieri în închisoarea existentului, ori între zidurile raţiunii.

Definiţia face loc miracolului, inclusiv pentru atei, lăsând ca diferenţa dintre ei şi credincioşi să se reducă la doar o nuanţă a aceleiaşi trăiri; definiţia resuscită valoarea actuală a amănunţirii milenare religioase - în teologie, metafizică, mistică, filosofie -, drept dublă căutare pe confuza graniţă a sinelui cu exterioritatea şi cu semenii, blurată de ecourile încrucişate, ca în "sfumato"-ul lui Leonardo da Vinci; pe de altă parte, definiţia trimite direct la semiotică.

Afirm că noţiunea de "Dumnezeu" ar urma să fie "subiectul de studiu" al metateoriei semiotice - o disciplină a metalogicii încă neconstituită (m-aş bucura ca asta să fie luată drept o sugestie de cercetare); astfel, definiţia lui "Dumnezeu" sugerează locul potrivit raţiunii (şi al cunoaşterii ştiinţifice), în raport cu credinţa (şi religia) - vezi NOTA 2 (recomand citirea ei, dar, totuşi, nu este obligatorie).

NOTA 2

La Mircea Eliade, hierofania (întruchiparea sacrului) este privită ca "paradoxală": "Exprimând sacrul, un obiect oarecare devine altceva, fără a înceta însă să fie el însuşi, deoarece continuă să facă parte din mediul său cosmic".

Deşi limpede, cred că explicaţia lui Eliade devine mai generoasă când o legăm de gândirea tradiţională, în care multiplul nu creşte prin adiţia unităţilor, ci prin diviziunea Unului, considerat atotcuprinzător (cum o făceau eleaţii); multiplicitatea rezultă ca detaliere a unui Întreg controlabil, iar nu drept adăugare care să ne exceadă către infinit ("1.La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. 2.Şi pământul era netocmit şi gol" - Geneza/1; este posibil ca, în aramaică, exprimarea să fi fost "a separat cerul de pământ", deoarece, la iudei, a existat o materie primordială - "tohu-wa-bohu"- a cărei structurare este atribut doar al divinităţii).

De aici, hierofania devine dezvăluirea dublului, în unu: Eu şi Alteritatea, care ne aflăm întotdeauna împreună.

Sincretismul gândirii tradiţionale şi polisemantismul limbilor "sacre" sprijină această interpretare, dezvoltând o atitudine mai adecvată faţă de demersul cognitiv, pe ceea ce am numit "confuza graniţă a sinelui cu exterioritatea".

Dar, termenii în care Mircea Eliade explică hierofania sunt aproape aceiaşi prin care Umberto Eco defineşte semnul: "Ceva care stă pentru altceva".

Asta sugerează că hierofaniile pot fi sistemic articulate drept obiect de cercetare al semioticii.

Definiţia (ca "expresie simbolică") pe care am avansat-o pentru noţiunea de "Dumnezeu" guvernează asupra acestui univers de "semne ale sacrului", motiv pentru care cred că se poate afla la originea metasemioticii.

Definiţia are darul, totodată, să surpe temeiul doctrinar al schismei, dând satisfacţie teologică ambelor biserici şi răspunzând supratitlului acestui articol.

Simplu.

În calea reunificării catolicismului cu ortodoxia mai rămân doar probleme de ordin politic.

REVOLUŢIILE IZBUCNESC DIN DICŢIONAR

Nu în ultimul rând, definiţia atrage atenţia, inerent, asupra dicţionarului, terenul pe care izbucnesc revoluţiile înainte să înceapă să curgă sânge.

Astăzi, noţiunea de "depunător la bancă" a fost redefinită drept "potenţial investitor" (consecinţă a legiferării europene a operaţiunii de "bail-in"), modificare urmată de cele ale noţiunilor de "bancă" (ea nu mai este cea care depozitează bani şi efectuează plăţi la ordin, ci, în cazul ameninţării să intre în faliment, poate confisca depunerile) şi de "credit" (care se aplică, acum, inclusiv depunerilor), - vezi articolul LUMEA S-A SFÂRŞIT/ "Depunător: un cretin care-şi dă banii băncii"/BURSA/ 14.07.2013.

Ceea ce, într-un mod lingvistic spectaculos, semnifică anunţul unei alte lumi decât cea în care trăim de cel puţin două milenii (în acest punct, intervine articolul "Apocálypsis"/BURSA/17.12.2013, ca făcând parte integrantă din textul de faţă; lectura este obligatorie pentru accepţia noţiunii de "Revelaţie", menţionată în continuare).

SOLUŢIA CRIZEI

Se poate întâmpla să fi lăsat impresia că gândesc soluţia crizei în termenii aplicării Shmitei, găsind cauzele ei în accentuarea exagerată a disparităţilor de avuţie (vezi articolul "Goldman Sachs? Nu! Lumea e condusă de HNWI!"/BURSA/ 04.10.2011).

Ceea ce n-ar fi greşit, dacă simplitatea soluţiei n-ar fi nepotrivit de îngustă cu problematica crizei, care este cu adevărat prea complicată, făcând Porunca imposibil de aplicat mentalităţii de astăzi.

Prin articole publicate în BURSA şi prin comunicări în cadrul unor conferinţe organizate de BURSA, în ultimii patru-cinci ani, am strecurat trei feluri de sugestii despre ceea ce cred eu că ar constitui soluţiile crizei financiare în mod specific, dar şi ale celorlalte crize contemporane, între care cea financiară este doar cea mai vizibilă (criza alimentară, criza apei, criza energiei şi criza spirituală) - vezi articolele menţionate mai jos:

1. o soluţie de natură spirituală, cu implicaţii politice - Revelaţia (avem prilejul rar să visăm cu necesitate Utopia, lumea pe care ne-o dorim), conducând la o "Cartă" a staturii spirituale a omului (teza fundamentală: "Omul are statut de fiinţă spirituală", poate întemeia o Constituţie - vezi articolul "Libertate, democraţia vrea să te sugrume!"/BURSA/ 03.11.2014, unde este menţionată şi soluţia de natură politică de mai jos);

2. o soluţie de natură politică, cu implicaţii sociale - trecerea la democraţie directă (vezi articolele GUVERNUL EUROPEI, SAU... /"Ce-i de făcut? (SAU NEVOIA DE ACTUALIZARE A DICŢIONARULUI)"/BURSA/22.08.2011 şi "Votul tău contează, dar... nu pentru tine"/BURSA 11.06.2012), consolidând coeziunea socială;

3. o soluţie de natură socială, cu implicaţii economice - organizarea policentrică (vezi comunicarea de la Conferinţa BURSA, intitulată "Propunerea abordării policentrice a problematicii crizei, din perspectiva teoriei haosului"/BURSA /01.11.2011) pe principiul autoconducerii, realizând condiţii pentru complementarea competiţiei cu cooperarea, redefinirea managementului pentru maximizarea profiturilor, dar fără risipirea resurselor naturale şi degradarea planetei; este o cale alternativă pentru globalizare, opusă celei recomandate de laureaţii masculini ai Premiului Nobel şi de Papa Benedict al XVI-lea.

Bineînţeles, aceste trei sugestii (ele nu presupun succesiunea "1.;2.;3.", ci relativa concomitentă) constituie un ansamblu (antrenând, între altele, şi o schimbare de mentalitate), pe care sunt tentat să îl numesc "soluţia crizei", în opoziţie cu aşazisa "soluţie" a războiului, fluturată spectral de studiile experţilor, de politicieni aflaţi în vârful ierarhiei Uniunii Europene (vezi articolul "Eurozboiul"/BURSA/ 19.09.2011), dar şi de laureatul Premiului Nobel Paul Krugman (vezi articolul "Krugman - profetul Apocalipsei"/BURSA 03.11.2011).

Nu am formulat niciodată vreo soluţie de natură financiară, pentru că nu cred că ea ar exista (vezi articolele "Hei! Presa! Se schimbă lumea!"/BURSA/ 28.09.2011 şi comunicarea la Conferinţa BURSA, la BNR, intitulat UNIUNEA BANCARĂ - DEZBATERE ÎN PREMIERĂ, ÎN ROMÂNIA/"O picătură de organizare, într-o mare de haos"/BURSA 28.03.2014).

Când sistemul îşi pierde funcţia de autoreglare (vezi articolele "Hypo-Alpe-Adria sau diferenţa dintre Europa şi Atlantida" /BURSA/10.07.2014, "Drepturile Omului, doar pentru nemţi" /BURSA/10.02.2014), "reglajul fin" în cadrul sistemului, pe care îl caută autorităţile europene şi americane la criza financiară, devine un nonsens voluntarist (la fel de absurd cum Vladimir Ilici Lenin a abolit legea valorii, confundând-o cu o lege juridică, pe care, ulterior, a "repus-o în drepturi", după ce economia sovietică s-a zvârcolit "stihinic" - un exemplu pe care l-am menţionat în articolul "...of Cyprus"/BURSA/ 11.04.2013).

Există situaţii a căror rezolvare nu rezultă din calculul corect al unei ecuaţii, ca în algebră, iar aceasta, a crizei financiare mondiale, este aşa.

NOTA 3

Recomand citirea articolelor menţionate - ele constituie argumentele pentru care cred că această criză financiară nu este una "ciclică", ci marchează finalul civilizaţiei bazate pe credit.

Textul acestui subcapitol intitulat "Soluţia crizei" este construit deasupra detaliilor prezentate în articolele numite.

Cu asta, pot spune că mi-am onorat promisiunea din episoadele anterioare "să ofer dimensiunea unei speranţe pentru soluţionarea crizei".

Dimensiunea nu este "minimală", aşa cum enormitatea schimbărilor sugerate de mine pare să o arate astăzi, căci ar trebui "să avem încredere în criză": criza şi lipsa de chibzuinţă a măsurilor de contracarare a ei ni le vor impune.

Desigur, pentru ca soluţia să fie aplicată, trebuie să nu permitem declanşarea unei conflagraţii majore - un război maschează crahul sistemului şi îi amână rezolvarea (tărăgănarea, menţinerea conservatoare a sistemului disfuncţional, ne apropie de război).

Pentru frumuseţea predicţiei, includ, în acest punct al textului, tirajul "în cruce" pe care l-am descifrat, într-un act sincer de "divinaţie" (după toate regulile Tarotului), la întrebarea "Cum va evolua economia mondială în următoarea sută de ani?"/BURSA/23.06.2010 (NOTĂ- desenele şi tirajul aparţin fiicei mele celei mici, făcând parte din lucrarea sa de Licenţă, la absolvirea Universităţii Naţionale de Artă, secţia de Grafică).

FIECARE OM ESTE UN CUVÂNT AL LUI DUMNEZEU

Ibn al Arabi a călătorit din Cordoba la Mecca, unde a întâlnit-o pe frumoasa Nizar, în străvezimea căreia l-a desluşit pe Dumnezeu şi astfel şi-a putut ridica splendida metafizică, fundamentată pe ideea că "Fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu".

Dar, dacă Dumnezeu grăieşte prin "oameni/cuvinte", iar oamenii intră în legături "gramaticale" unii cu alţii, atunci înseamnă că articulează împreună fraze divine, astfel că "omenirea devine o carte sacră".

Din acest motiv, îmi îngădui să consider că Ibn al Arabi a rostit doar jumătate din frază şi să o completez cu jumătatea care lipseşte:

"Fiecare om este un cuvânt al lui Dumnezeu, iar omenirea este o carte sacră".

Fraza se află în perfectă concordanţă cu teza lui Mircea Eliade că sacrul este o ruptură din profan.

De aici, Jorge Luis Borges a mai făcut un pas, începându-şi textul (intitulat "Biblioteca Babel") cu următoarele vorbe: "Universul, pe care alţii îl numesc Biblioteca..."

Explicabil, de vreme ce "La început a fost cuvântul".

Studiul logicii acestui limbaj...câtă frumuseţe!

Iar înţelesul...

Divin.