140 DE ANI DE LA ÎNFIINŢAREA BNR La aniversarea unei forme fără fond

Dacă nu ar fi fost pandemia, aniversarea celor 140 de ani de la înfiinţarea Băncii Naţionale a României ar fi fost marcată, probabil, nu doar prin conferinţe şi articole "emoţionante" în presă, ci şi prin spectacole de slăvire a înţelepciunii şi independenţei insti­tuţiei.

Au rămas doar conferinţele şi articolele din presă. Unul dintre acestea a prezentat, de curând, opinia unui fost bancher, conform căreia "prin deciziile de politică monetară şi valutară luate, BNR a ţinut locul guvernelor astfel încât România să nu colapseze" în cele trei decenii care au trecut de la căderea regimului Ceauşescu.

Asta nu a fost, însă, de ajuns. Trebuia ceva mai "puternic", ceva care să "cimenteze" locul Băncii Naţionale a României între marile instituţii monetare ale lumii.

Şi a venit acel ceva, sub forma unui articol semnat de un consilier al guvernatorului Mugur Isărescu, unde BNR este comparată cu Bundesbank. Bundesbank a fost un model pentru reconstruirea Băncii Naţionale, după cum se arată în articol, iar acestui model i s-a adăugat şi sarcina supravegherii sistemului bancar.

Dar de ce nu şi-a asumat Bundesbank şi supravegherea sistemului bancar din Germania? Oare nu a luat nimeni în considerare că ar putea fi vorba despre eliminarea oricărui potenţial conflict de interese între politica monetară şi supravegherea bancară?

Din păcate, "transplantul" modelului Bundesbank de pe Main pe Dâmboviţa a suferit un eşec monumental, iar consecinţele au fost deosebit de grave, atât în ceea ce priveşte efectele inflaţiei galopante asupra coeziunii sociale a ţării, cât şi din punct de vedere al performanţei economice.

Indiferent cât de mult este subliniată independenţa unei bănci centrale în legea sa de funcţionare, obiectul să fundamental este stabilitatea preţurilor, ceea ce presupune că are instrumentele necesare pentru atingerea obiectivului.

Din acest punct de vedere, comparaţia dintre BNR şi Bundesbank nu este doar neavenită, ci pur şi simplu lipsită de orice ruşine sau simţ al ridicolului.

Datele oficiale arată că Indicele Preţurilor de Consum (IPC) de la noi a crescut de peste 1.830 de ori de la sfârşitul anului 1990 până la sfârşitul anului 2004. În aceeaşi perioadă, IPC din Germania a crescut cu 34,6%, în timp ce indicele preţurilor de consum din Zimbabwe a crescut de peste 1.770 de ori (vezi graficul 1).

După cum se observă, comparaţia relevantă, cel puţin până în 2004, este între Banca Naţională a României şi Reserve Bank of Zimbabwe.

În ţara africană lucrurile au scăpat complet de sub control după acel an, pe fondul administrării dezastruoase a economiei de regimul condus de Robert Mugabe.

Un pion important al regimului Mugabe a fost Gideon Gono, guvernator al Reserve Bank of Zimbabwe între 2003 şi 2013, a cărui semnătură se află pe bancnota de 100 de trilioane de dolari emisă în 2008.

În noiembrie 2008, rata lunară a inflaţiei din Zimbabwe a ajuns până la 79,6 miliarde la sută (n.a. nu este greşeală de tipar), corespunzătoare unei dublări aproape zilnice a preţurilor.

Guvernatorul Gideon Gono a explicat ulterior că a fost nevoit să tipărească pentru a preveni ieşirea armatei din cazărmi. Se pare că promisiunile lui Mugabe pentru un viitor luminos nu mai erau suficiente şi nici nu ţineau de foame.

Guvernatorul Isărescu s-a oprit "doar" la 1 milion de lei. Indiferent de justificările oferite ulterior de oficiali ai BNR, atunci când o bancă centrală tipăreşte bancnote cu mai mult de trei zerouri arată că este o instituţie eşuată, care şi-a dovedit subordonarea politică şi urmărirea unor interese care nu au nimic de a face cu interesele naţionale.

În luna în care preţurile din Zimbabwe creşteau cu 79,6 miliarde la sută, indicele preţurilor de la noi creştea cu 0,32%, până la un nivel de 2.360 de ori mai mare decât în 1990. De la adoptarea strategiei de ţintire a inflaţiei, în iulie 2005, indicele preţurilor de consum a crescut cu 70,9% pînă în august 2020, în condiţiile unei creşteri lunare medii de 0,3%. Dacă se va menţine această creştere medie lunară până în decembrie 2024, preţurile de consum ale populaţiei din România se vor fi dublat faţă de iulie 2005. Aceasta este puterea funcţiei exponenţiale, în faţa căreia puterea BNR nu valorează nimic.

Într-un astfel de mediu economic nu se pot face planuri de afaceri pe termen mediu şi lung şi nu se pot face investiţii care să contribuie cu adevărat la creşterea productivităţii, o condiţie fundamentală pentru creşterea sustenabilă a salariilor.

Descurajarea economisirii a reprezentat un obstacol major ridicat în calea formării capitalului naţional. Totodată a fost foarte dificilă şi adaptarea agenţilor economici la condiţiile pieţelor interne şi externe.

Este posibil ca în cursa competitivităţii externe handicapul să fie permanent şi "convergenţa" să nu mai fie posibilă.

Ecourile erorilor fundamentale de politică monetară din acea perioadă se aud puternic şi în prezent, pe fondul forţării creşterii salariului minim şi a pensiilor fără existenţa condiţiilor de sustenabilitate.

Politica monetară din primul deceniul al tranziţiei către economia de piaţă a condus la "evaporarea" completă a puterii de cumpărare a monedei naţionale.

Din nou, comparaţia cu Bundesbank nu ar niciun sens (vezi graficul 2).

Din 1991 până la introducerea formală a monedei euro în 1999, puterea de cumpărare a mărcii germane a scăzut cu circa 18%, în timp ce puterea de cumpărare a leului a scăzut cu 99,8%, în condiţiile în care leul şi-a pierdut circa 90% din puterea de cumpărare până la sfârşitul anului 1992.

Trecea la noua strategie monetară în 2005, ţintirea inflaţiei, nu a oprit procesul de pierdere a puterii de cumpărare, iar o comparaţie a principalelor economii la nivel regional arată că fenomenul a afectat România cel mai mult (vezi graficul 2).

Puterea de cumpărare a leului din august 2020 a fost la circa 58% din nivelul înregistrat în iulie 2005, faţă de 73% în cazul Poloniei, 71% în cazul Cehiei sau 81% în cazul Germaniei.

Noua strategie de politică monetară a BNR a reprezentat, de asemenea, şi intrarea ţării noastre într-o perioadă de accentuare a financializării şi de "stimulare" a unei bule imobiliare fără precedent.

Explozia bulei imobiliare, atenuată ulterior de lansarea programului Prima Casă, a evidenţiat eşecul BNR şi în calitatea de supraveghetor al sistemului bancar, în condiţiile în care media ratei creditelor neperformate a depăşit cu mult pragul de 20%, pe fondul depăşirii pragului de 40% în cazul unor bănci importante din sistem. Se pare că nici lecţia falimentelor bancare din primul deceniul al tranziţiei nu a fost învăţată la nivelul băncii centrale.

În viitoarea sa carte, "Principia Politica", profesorul Nassim Nicholas Taleb susţine că "nicio instituţie publică sau agenţie nu trebuie creată fără o dată de expirare", deoarece "odată iniţiate, instituţiile publice nu mai pot fi desfiinţate, ceea ce înseamnă că sunt protejate în faţa mecanismului de selecţie şi a presiunilor evoluţionare".

În sprijinul propunerii sale, Taleb aminteşte că "instituţiile trec prin trei perioade: cea a serviciilor, cea a privilegiilor şi cea a abuzului", după cum spunea odată scriitorul şi omul politic François-Rene de Chateaubriand.

BNR a demonstrat în ultimele trei decade că nu este nevoie de 140 de ani pentru a distruge aproape complet valoarea monedei pe care o emite şi a cărei valoare ar trebui să o apere.

"Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr", scria Titu Maiorescu în articolul "În contra direcţiunii de astăzi a culturii române" din numărul 19 (1868) al revistei "Convorbiri literare".

Dacă ar fi reluat subiectul "formelor fără fond" după 1880, marele om de cultură ar fi inclus şi Banca Naţională a României între exemplele care îi susţin teza.

Ultimele trei decenii au "consolidat" locul BNR în această categorie, în condiţiile în care nu a existat niciodată o prăpastie mai mare între misiunea şi obiectivele declarate al instituţiei şi condiţiile din economia reală.

Oare până când vom mai aniversa forme fără fond?

Poate a venit vremea ca instituţia să fie lăsată să se confrunte cu presiunile evoluţionare, pe fondul schimbării statutului, care să includă responsabilitatea directă pentru deciziile de politică monetară.

Sau poate că este nevoie de o schimbare radicală, cum ar fi transformarea instituţiei în Consiliu Monetar, care ar permite să fie închisă uşa istoriei în urma Băncii Naţionale a României.