Producem corvete pentru Vest şi cumpărăm din Est

După ultimul CSAT, cel de săptămâna trecută, a reapărut subiectul corvetelor de care România şi-a dat iarăşi seama că are nevoie, într-un context de securitate în care SUA îşi redefineşte angajamentele. Până mai ieri, garanţiile de securitate oferite de NATO păreau intangibile. Ştirea că România ar putea cumpăra nave turceşti ridică multe semne de întrebare. Chiar dacă am intrat în al patrulea an de război la graniţă, iar în ultimii 35 de ani am cumpărat o singură navă de luptă, (în 1996, Corveta Contraamiral Horia Macellariu), zecile de guverne care s-au succedat în aceşti ani nu au considerat înarmarea o prioritate. Acum a devenit, dar ne-a prins (iarăşi!) cu temele nefăcute.

România deţine corvete şi fregate construite în anii 80. Flota aceasta nu ne poate asigura apărarea într-o situaţie de război, deşi stăm cu industria de armament în curte, cum se zice. Acum, România cumpără nave turceşti, în timp ce şantierele navale din România produc nave de luptă pentru vest-europeni.

• Flota, bătrânii şi marea

Flota României în 2025 este compusă din trei fregate, patru corvete, trei nave purtătoare de rachete şi un submarin inoperabil. Majoritatea navelor sunt construite înainte de 1989, cu o singură excepţie - o corvetă din 1996. Fregata Mărăşeşti (care scoate fum când iese pe mare şi deseori este confundată cu un incendiu) suferă din lipsa unui armament modern. Deşi deţine un "combat management system", nu are vectori de atac eficienţi. Chiar şi aşa, doar fregata Mărăşeşti este capabilă să participe într-o eventuală luptă pe mare.

Submarinul Delfinul se află la cheu din 1996, din cauza epuizării acumulatorilor motorului şi nu va mai intra niciodată în imersiune. Deşi în 1999 exista posibilitatea modernizării lui, costurile ridicate şi dependenţa de mentenanţa sovietică au făcut ca acest proiect să nu fie rentabil.

În trecut, România a evaluat achiziţia a patru corvete multirol construite la Şantierul Naval Damen din Galaţi, cu un cost total estimat la 1,6 miliarde de euro. Această sumă acoperea construcţia navelor, achiziţia muniţiilor, suportul logistic iniţial şi instruirea echipajelor. Olandezii de la Damen, prezenţi la Galaţi de 25 de ani, ar putea şi acum să le producă, însă statul român pare incapabil să îşi asume un plan coerent în această direcţie. Între timp, la Galaţi sunt construite nave de război pentru Olanda, Belgia şi Germania.

Din 1999, Damen Galaţi a livrat peste 500 de nave, dintre care mai mult de 30 de nave militare, pentru 13 ţări, inclusiv state membre UE si aliaţi NATO. Aceste nave protejeză apele teritoriale din Olanda, Belgia, Suedia, Pakistan, Canada sau alte state. În acest moment, la Galaţi sunt în construcţie patru fregate de război antisubmarin pentru marinele militare ale Belgiei şi Olandei.

Navele de patrulare moderne, cu armament antiaerian şi antisubmarin, ar putea fi produse tot în şantierele navale din Galaţi şi Tulcea, iar beneficiile s-ar vedea în toată economia: s-ar crea locuri de muncă, statul ar încasa taxe şi impozite, iar navele de luptă s-ar construi local, sub supravegherea directă a armatei. În plus, deficitul comercial care contribuie la cel bugetar n-ar mai fi dezechilibrat de achiziţii costisitoare din import. Nu în ultimul rând, construirea navelor într-un şantier românesc ar dezvolta competenţele tehnologice locale, contribuind la consolidarea capacităţii strategice a ţării noastre. Pare că toate aceste argumente sunt străine de decidenţii politici.

• Navele, în război cu birocraţia

În 2007, tot după o şedinţă CSAT, Traian Băsescu spunea că programul de corvete multirol este de importanţă strategică. Cu toate astea, abia în 2016 Guvernul Cioloş a planificat atribuirea directă a unui contract pentru livrarea a patru nave ce urma să fie construite de olandezi, la Galaţi. Contractul trebuia să fie semnat cu Damen, dar Liviu Dragnea a anulat un an mai târziu decizia guvernului Cioloş. Motivul invocat a fost necesitatea unei licitaţii la care să participe mai mulţi constructori. Au trecut mulţi ani de atunci, iar România a rămas în acelaşi punct. Construcţia unei astfel de nave durează 3-4 ani, adică am fi putut avea până acum câteva nave moderne care să ne asigure o minimă protecţie la Marea Neagră.

Clip prelucrat artificial de MAKE

În 2019 a mai fost pierdută o ocazie pentru România. Armata anunţa câştigătorul licitaţiei, dar compania franceză Naval Group nu a mai construit navele pentru că a urmat un lung şir de procese, întârzieri şi acuzaţii de corupţie. Într-un final, compania franceză a ezitat să semneze contractul, iar în 2023 Ministerul Apărării a anulat rezultatul licitaţiei. Acum aşteptăm o navă din Turcia, dacă Parlamentul va aproba achiziţia. În timp ce olandezii lansează la apă navele pe care şi le construiesc singuri la Galaţi, noi vom sparge şampania din import de o navă adusă tot din import. Cu toate astea este puţin probabil că o singură corvetă uşoară poate contribui în vreun fel la asigurarea unui rol activ al României la Marea Neagră!

• Banii pentru apărare, niciodată suficienţi

Anul trecut România a depăşit pentru a doua oară alocarea a 2% din PIB pentru apărare (aproximativ 8 miliarde de euro), după ce în 2022 şi 2023, în primii ani de război la graniţă, am cheltuit cel mult 1,7% din PIB. Anul acesta ne propunem cheltuieli de 2,5% din PIB, dar propunerea nu reprezintă nicio certitudine. Noua administraţie americană le cerea ţărilor NATO să aloce cel puţin 5% din PIB începând cu anul acesta, însă cererea este aproape imposibil de realizat, dacă ne amintim că opt ani la rând România şi-a propus ţinta de minimum 2% din PIB, însă doar în 2020 şi 2024 a reuşit să o depăşească.

Miniştrii apărării din Germania, UK, Franţa, Polonia şi Italia au admis, după o întâlnire avută la Varşovia, că viitorul democraţiei în Europa depinde de sumele pe care statele europene le vor cheltui în 2025 pentru apărare. De exemplu, Polonia îşi propune să cheltuiască 4,7% din PIB pentru apărare în 2025. Anul trecut, România a cheltuit mai puţini bani pentru înzestrarea armatei decât pentru salarii şi pensii militare. În timp ce Ungaria a cheltuit 47,8% din propriul buget pentru înzestrarea armatei, iar Polonia peste 51%, România a cheltuit doar 30% din fonduri pentru înzestrare, iar 43% au mers către pensii şi salarii, 15% pentru operaţiuni şi mentenanţă, iar 11% pentru infrastructură, titrează Newsweek.

• Europa creşte alocările pentru apărare

Între 2021 şi 2024, cheltuielile totale pentru apărare ale statelor membre UE au crescut cu peste 30%, potrivit unui raport al Consiliului European. În 2024, se estimează că s-au ridicat la aproximativ 326 de miliarde euro, reprezentând aproximativ 1,9% din PIB-ul UE. Potrivit estimărilor, cheltuielile vor creşte cu peste 100 de miliarde de euro, în termeni reali, până în 2027. Dacă luăm în considerare numai cele 23 de state membre ale UE care sunt şi membre ale NATO, cheltuielile pentru apărare vor ajunge la 2,04%, anul acesta.

În 2023, industria europeană de apărare a generat o cifră de afaceri de 158,8 miliarde euro, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 17% faţă de anul precedent. Asta înseamnă că mai mult de jumătate din banii plătiţi de UE pentru apărare au fost daţi pentru echipamente importate din afara comunităţii europene. Sectorul naval, în care activează şi România, a contribuit cu o cifră de afaceri de aproximativ 38 de miliarde de euro, cu aproape 18% în creştere faţă de anul anterior. Peste 580.000 de europeni lucrează în industria de apărare, dintre care 364.000 de locuri de muncă sunt în domeniul terestru şi naval.

La începutul anului, Angel Tîlvăr, Ministrul Apărării, spunea că, "din cauza provocărilor de securitate, există întârzieri în ceea ce priveşte livrările de echipamente militare, dintr-un motiv foarte simplu: cererea a crescut exponenţial". Altfel spus, România rămâne spectatoare la ameninţările Rusiei şi la evoluţiile pieţei de armament, aşteptând să cumpere nave rămase pe stocul Turciei, în timp ce industria autohtonă de armament produce pentru alte ţări şi se îneacă în birocraţia guvernelor succesive.