E caz de demisie, Necşulescule!

Replica, tăioasă ca o lamă de katana, îi aparţine primarului din urbea Cîmpulungului şi este adresată, în piesa lui Tudor Muşatescu, "Titanic Vals", modestului funcţionar de la biroul "Naşteri şi Decese", Spirache. De ce "crimă" se făcuse vinovat? Aprobase, altfel în limita competenţelor sale administrative, folosirea dricului primăriei pentru transportul unui mort, la gară! Ceea ce nu ştia Spirache Necşulescu, nici nu avea cum, era că mortul nu era mort, ci doar beat mort şi nu era orişicine, ci domnul "locotinent" din arma cavalerie Gigi Stamatescu, fiul domnului "colonel cu stea" Ticu Stamatescu, comandantul garnizoanei. În viziunea acestuia, cortegiul cu pricina constituia un ultragiu adus autorităţii militare, lui personal, iar de el nu se făcuse vinovată odrasla proprie, nici prietenii de chef cu care băuse pîn' la ziuă şi care organizaseră "procesiunea de adio" cu cîntec şi lăutari, întrucît Gigi fusese mutat de tac-su din garnizoană, intempestiv, tocmai la Giurgiu, ci Spirache, umilul funcţionar al Primăriei Cîmpulungene!

Ei, să mai ziceţi dumneavoastră că viaţa nu imită arta! Scena aceasta se joacă de vreo două săptămîni nu la Cîmpulung, ci tocmai la Washington. În rolul lui Gigi, Pete Hegseth, nimeni altul decît Ministrul Apărării Statelor Unite ale Americii. Cu sau fără să chefuiască pîn' la ziuă, nu se ştie precis, distinsul demnitar al guvernării Trump s-a apucat "să trăncănească" de pe telefonul propriu, mai nou se zice că şi de pe desktopul din biroul de la DoD, printr-o aplicaţie oarecare, în afara sistemelor oficiale de securizare a comunicaţiilor, cu neamurile şi cu avocatul propriu. Temele preferate: cum se mai joacă el la serviciu cu avioanele, cu dronele, cu bombele, pe unde le mai trimite şi cînd, pe ce traseu etc. Într-un alt cerc distins de trăncăneală, organizat pe aceaşi platformă de comunicare socială, nesecurizată, cuprinzînd membri de frunte ai Cabinetului, plus consilierul pentru securitate al Preşedintelui Trump, Mike Waltz, plus un jurnalist adăugat chiar de Waltz, fără să ştie nimeni cum, s-au derulat alte cîteva interesante conversaţii cu acelaşi subiect. Şi predicat!

Dacă am fi fost în lumea din piesa lui Muşatescu, exact în acest moment ar fi căzut cu toată greutatea, inexorabil, replica-ghilotină: e caz de demisie, Necşulescule! Pardon, Pete! Sau Waltz! Trump, "Primarul de la Casa Albă", însă, nu a avut această replică la el. Sigur, putem presupune fără să greşim deloc că nu l-a citit pe Muşatescu. Asta ar fi însă o scuză mult prea ieftină pentru a explica scenariul care se derulează în aceste zile în America. Scenariul construit şi pus în operă chiar de zisul "primar" are cu totul alte coordonate. Primo: negăm, negăm, negăm... pînă în pînzele albe. A trăncănit, dar nu a spus nimic care să fie "secret". Nici măcar "secret de serviciu". Nici nu vorbea despre drone şi avioane, ci despre rochiile şi pantofii nevesti-sii. Secundo: acuzăm, acuzăm, acuzăm... alţii sunt vinovaţii! Ba, de vină sunt nişte funcţionăraşi, atît de mici încît au devenit invizibili, astfel că echipele de comunicare de la Casa Albă şi de la Ministerul Apărării nici nu s-au mai obosit să le găsească numele. Ba, vinovaţi, grav vinovaţi de insubordonare şi "sifonarea" către presă a secretelor de serviciu sunt cei care au suflat ce isprăvi mai face "locotinentul Gigi de la Apărare"! În nici trei zile au fost luaţi de mînă, la propriu, şi daţi pe uşă afară. Trei înalţi ofiţeri, consilieri ai Ministrului Apărării. Uşa era, desigur, cea a Ministerului Apărării. Oameni în uniformă militară cu piepturile pline de decoraţii obţinute nu prin birouri, ori pe la aplicaţii cu muniţie oarbă, ci în acţiuni adevărate, cu muniţie adevărată, cu morţi şi răniţi adevăraţi, desfăşurate în operaţiunile din Kuwait, Irak sau Afganistan. Tertio: de vină este "o parte a presei", cea care ia de bune asemenea fake-uri, doar pentru a servi interese politice partizane şi a face deservicii "Măreţei Guvernări MAGA" şi "Unicului, Atotputernicului şi Nemuritorului ei Stîlp al Puterii", Donald Trump.

Acum, tot ceea ce ne mai rămîne de făcut este să punem cele două scenarii faţă în faţă şi să ne întrebăm cum se face că ne-am mutat din primul în cel de al doilea. Radical diferite. Cu alte elemente, conexiuni şi finalităţi. Primul, cel din piesă, subliniază, exagerat, caricatural chiar, cît de în serios era luată responsabilitatea administrativă. Nu la Palat şi nici la Guvern, ci într-o biată primărie de provincie prăfuită a vremurilor româneşti, interbelice. Celălalt scenariu ne pune în faţă o acţiune viguroasă menită să dizolve orice responsabilitate administrativă, politică şi legală a unor înalţi funcţionari de stat, membri ai Administraţiei Trump. În ultimă instanţă, chiar a responsabilităţii lui Trump ca Preşedinte. Diferenţele radicale nu se datorează nici distanţei apreciabile dintre Cîmpulung şi Washington, nici aceleia temporale dintre 1930 şi 2025, nici "obiceiurilor locului" care domină cultura administrativă din România şi Statele Unite. Diferenţa se datorează unei cataclismice schimbări de valori pe care Administraţia Trump o duce în aceste zile pînă la ultimele consecinţe.

"Răspunderea publică faţă de actele guvernării" este ultimul reazem al oricărei guvernări democratice, cu cuvintele lui Lincoln, "a poporului, de către popor, pentru popor". În lipsa acestei răspunderi, evidenţiată atît moral, cît şi material, administrativ, politic şi judiciar, democraţia nu există. Drumul către una sau alta dintre formele de dictatură este larg deschis. Puneţi în talgerul balanţei, atacul furibund al Administraţiei Trump împotriva Justiţiei, de la încălcarea sfidătoare a legilor, la refuzul de a respecta hotărîrile curţilor, atacul făţiş şi brutal asupra drepturilor constituţionale ale cetăţenilor, vezi deportările abuzive cu încălcarea flagrantă a amendamentului 5, "nici o persoană (nu neapărat cetăţean cu acte în regulă!!! n.a.) nu poate fi privat de viaţă, libertate sau proprietate fără un proces desfăşurat în bună regulă!", în sfîrşit atacul virulent şi grava incapacitare funcţională a instituţiilor securităţii sociale şi naţionale, a libertăţii de opinie, a independeţei universitare, a mecanismelor economice fundamentale şi aveţi în faţă tabloul clar, mai limpede ca apa de izvor, al efortului concentrat, sistematic şi virulent, de pune capăt, definitiv dacă se poate, parcursului democratic al Istoriei Americii.

E caz de demisie, domnule Trump!, ar fi replica necesară. Rămîne de văzut dacă societatea americană mai are luciditatea şi forţa civică să ceară, să impună această demisie! Una de la care atîrnă, dacă nu trecutul şi prezentul, atunci sigur, viitorul Statelor Unite ale Americii. Şi, de ce nu, al civilizaţiei euro-atlantice, construită în jurul valorilor şi al soluţiilor democratice de guvernare.