Democraţie şi credinţă

A venit vremea! Vremea în care politicienii noştri sau, mă rog, ipochimenii care mişună în haznaua politicii locale, se dau de ceasul morţii să ne arate cît de "tare", cît de "autentică", cît de "neostenită" este credinţa lor. Credinţă în sens religios. Mai precis, în cazul nostru, creştină. Încă şi mai precis, ortodox creştină. Iar, ca să ajungem la gradul zero al preciziunii, ortodox creştină de rit românesc.

De Paşte, cîteva zile înainte şi după, "politicianul român" este credincios din cale-afară. Nu doar pentru el, ci mai ales pentru "consumatorul de propagandă şi publicitate electorală". Adică noi! Forma curentă a manifestării credinţei sale este una care îi subliniază neapărat ascendentul asupra noastră, a prostimii care ar trebui să ne "închinăm" pînă şi la umbra de pe perete a zisului politician. "Închinăm", de data aceasta, nu atît în sens religios, cît în ordinea puterii şi a supuşeniei faţă de ea, faţă de reprezentanţii ei pe Pămînt. Această manifestare îmbracă forma maniacalei obsesii a propagandei ceauşiste: "Mesajul Tovarăşului cu ocazia...". Şi ocaziile curgeau gîrlă în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu! Reflexul acesta nu numai că nu a fost abandonat de "noua clasă politică post-decembristă", dimpotrivă, a fost preluat şi utilizat într-un crescendo care astăzi ne-a readus la cotele "epocii de aur". Cu greu mai găseşti o "ocazie" cît de cît importantă în viaţa cetăţii şi a cetăţenilor care să nu se lase cu nişte mesaje de la politicieni. În primul rînd, desigur, cei din vîrful ierarhiei guvernării. Păi, ce ocazie mai bună vreţi, decît Paştele! După ce vor fi terminat cu mesajele, politicarii noştri se vor îndeletnici cu transmiterea publică a imaginilor care îi arată ţinînd în mîini lumînări, închinîndu-se, împărtăşindu-se, călătorind la Locurile Sfinte pentru a ne aduce pe aripile avionului special "lumina" sau dînd ocol bisericii în Noaptea Învierii. Biserica şi Democraţia sunt la noi surori gemene, dacă nu cumva chiar siameze. Acesta este mesajul, aceasta trebuie să înţelegeţi dumneavoastră!

Desigur, realitatea este cu totul şi cu totul alta. Nu doar la noi, ci mai peste tot unde, indiferent de cadrul de guvernare, instituţiile oficiale ale credinţei nu mai sunt de mult doar pioni, ci au devenit pivoţi ai dinamicii politice, ai stabilirii raporturilor de putere între diferite partide şi facţiuni ale acestora, între guvernanţi şi guvernaţi, actori principali ai atribuirii şi distribuirii capitalului electoral în alegerile cheie. Acesta este, de altfel, motivul principal pentru care politicienii de pretutindeni ţin să se arate, atît de agresiv, "oameni ai credinţei". Vă place sau nu, America este astăzi tiparul acestei "simbioze" între credinţă şi democraţie. Trump mai are puţin şi se declară oficial, printr-un ordin prezidenţial desigur, noul Mesia! Neoficial s-a declarat deja şi nu doar o dată! Iar electoratul său, milioane şi milioane de oameni, dacă nu crede chiar întru totul că el este Mesia, este dispus să facă pe oricine s-ar împotrivi lui Trump să creadă că este. Prin orice mijloace, la nevoie chiar cu forţa! În Rusia, ce să mai zic! Putin stă la dreapta Patriarhului în biserică, de Paşte, cu lumînările în mînă, închinîndu-se, doar el ştie cărui Dumnezeu, căci cel din Biblia Creştină nu poate fi. Acela este total şi radical împotriva oricărei formă de violenţă, nu mai zic despre crime la scară de masă, comise în numele oricărei cauze şi mai ales în numele cauzei credinţei! Atunci?

Vedeţi dumneavoastră, relaţia dintre credinţă şi politică nu este în fapt o "simbioză", adică o relaţie din care Viaţa, Adevărul şi Calea profită, ci o dublă, simetrică, formă de parazitism. Una care condamnă ambele "organisme" la ruină şi moarte. Credinţa este "unealta", "vehiculul", "soluţia" prin care omul, fiecare dintre oameni şi "Omul generic" stabileşte şi rezolvă una dintre problemele fundamentale ale existenţei sale pămînteşti: relaţia cu Sacrul, cu lumea de dincolo de lumea lumească, cu Eternul capabil să dea sens Omului, cu Dumnezeu, dacă preferaţi. Acolo, în acel univers de relaţionare, credinţa nu doar are sens, ci se dovedeşte esenţială, de neînlocuit. Crede şi nu cerceta!

În politică, dimpotrivă. Oamenii au de gestionat o relaţie a lor cu alţi semeni. Tot cu oameni. Înţelegerea mecanismelor acestei relaţii, a consecinţelor locale sau generale care rezultă, căutarea căilor de a face ca această relaţionare să genereze mai multe consecinţe pozitive pentru comunitate şi mai puţine costuri şi victime, are ca singură unealtă potrivită "Judecata critică, raţională". Nu crede, ci cercetează! Pînă în pînzele albe.

Realizarea unei societăţi mai bune, armonioase, la limită dacă vreţi, a "Cetăţii lui Dumnezeu pe Pămînt", nu se poate face nici prin anihilarea Credinţei în favoarea Politicii, nici a Politicii în favoarea Credinţei, nici prin remorcarea Politicii la carul Credinţei, nici prin remorcarea Credinţei la carul Politicii, ci prin folosirea fiecăreia dintre aceste "unelte", căi, drumuri, metode... strict, fiecare la treburile şi în domeniul pentru care au fost create. Lăsaţi politica în grija politicienilor, cînd călcaţi în Biserică şi încredinţaţi-vă Credinţa lui Dumnezeu, cînd aţi coborît în Agora! Mă rog, aşa cred eu că ar putea fi mult mai bine. Mai mult Adevăr, Lumină şi Viaţă pentru toţi şi pentru toată lumea!