Acţiunile nominative şi istoria Casei Centrale de Depozitare de la Paris

Reforma sistemului de valori mobiliare prevăzută în proiectul de lege nr. 108, prezentat Senatului francez la 21 noiembrie 1980, viza înlocuirea sistemului de până atunci de depozitare opţională a valorilor mobiliare într-un cont centralizat cu un sis-tem de depozitare obligatorie.

Nu era un concept nou, ci mai degrabă o continuare a unei tendinţe începute în 1854, cel puţin în Franţa, ce a culminat în ultimele decenii ale secolului 19 cu reuşita Germaniei de a crea un depozitar central pentru valori mobiliare, cunoscut sub numele de Kassenvereine (casă de clearing - compensare).

În Franţa de dinainte de cel de-al Doilea Război Mondial au circulat doar acţiuni la purtător numerotate şi acţiuni nominative. Ocupaţia germană din timpul războiului a dus la schimbări în sistemul francez de valori mobiliare. Forţele de Ocupaţie, în scopul controlului, doreau să cunoască identitatea şi averea titularilor de valori mobiliare franceze trans-ferabile. În plus, guvernul de la Vichy a vrut să lupte împotriva speculaţiilor, să observe mişcările de capital şi să supravegheze participarea germană în industriile franceze. Drept urmare, guvernul de la Vichy a adoptat modelul german Kassenvereine, prin înfiinţarea "Casei Centrale de Depozitare şi Transfer a Valorilor Mobiliare (CCDVT - Caisse Centrale des Depots et de Virements de Titres).

Primul pas al guvernului de la Vichy, Legea din 28 februarie 1941, a făcut obligatorie, pentru toate titlurile de valoare, fie forma înregistrată (în depozitar), fie depozitul în bănci pentru acţiuni la purtător. O lege subsecventă, adoptată la 18 iunie 1941, a creat CCDVT. Acest birou, însărcinat cu centralizarea depozitelor bancare pentru acţiuni la purtător, funcţiona prin deschiderea de conturi, în funcţie de tipul valorilor mobiliare depuse, pentru toate instituţiile depozitare. Din acest moment încolo, circulaţia valorilor mobiliare între intermediari în urma unei tranzacţii pe bursă s-a făcut printr-un simplu transfer dintr-un cont în altul. În fine, Legea din 3 februarie 1943 a standardizat schema depozitelor în CCDVT prin cerinţa ca depozitarea să fie obligatorie.

Avantajele depozitării obligatorii cerută de Legea din 1943 şi a sistemului de cont curent au fost evidente: viteza sistemului de transfer s-a mărit, iar operaţiunile administrative şi de distribuţie a valorilor mobiliare s-au simplificat, rezultând economii considerabile în ceea ce priveşte cheltuielile de administrare. Profesioniştii care au beneficiat de sistem au recunoscut aceste avantaje şi au susţinut păstrarea sistemului. Totuşi, cerinţa privind depozitarea obligatorie a condus la opoziţia publicului larg şi la cererea ca aceasta să fie abandonată. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis: o lege adoptată la 5 iulie 1949 a abolit CCDVT, iar un decret emis la 4 august a instituit "Societatea Interprofesională de Compensare a Valorilor Mobiliare" (Societe Interprofessionnelle de Compensation des Valeurs Mobilieres), cunoscută drept SICOVAM. Această nouă organizaţie s-a bazat pe principii similare celor ale defunc-tei CCDVT, dar cu o diferenţă importantă: depozitarea nu mai era obligatorie.

În practică, publicul şi intermediarii nu şi-au retras titlurile din SICOVAM odată ce depozitul nu a mai fost obligatoriu. De fapt, tipurile de valori mobiliare care puteau fi incluse în operaţiunile organizaţiei interprofesionale s-au înmulţit, iar numărul de deţinători de valori mobiliare în conturi curente a crescut constant. La începutul anilor 1980, doar aproximativ 10% din acţiunile societăţilor cotate la bursă erau în posesia personală a proprietarilor lor.