ANALIZĂ ZEROHEDGE Cine a pierdut Marea Britanie? Marea Britanie!

Incertitudinea este la cote maxime în Marea Britanie în aceste zile, însă analiştii susţin că este destul de probabil ca 2019 să fie anul în care Brexitul va ajunge la o finalitate, în sfârşit. Majoritatea cetăţenilor din Marea Britanie vor fi probabil uşuraţi să pună capăt acestei agonii aparent nesfârşite, în timp ce majoritatea liderilor europeni vor fi probabil bucuroşi să nu fie nevoiţi să argumenteze iar asupra unei alte amânări. Dar întrebările vor rămâne.

La întrebarea "Cine a pierdut Marea Britanie?", răspunsul trebuie să fie, în primul rând, Marea Britanie. Indiferent de greşelile pe care le-ar fi comis ceilalţi 27 de membri ai Uniunii Europene, aceştia nu pot fi responsabili pentru comportamentul celor trei guverne din Marea Britanie care au dat dovadă de un amatorism extraordinar, subliniază analiştii de la Zerohedge.

Cu toate acestea, trebuie să se ajungă la o concluzie generală, dar şi la o conştientizare cu ceea ce s-a întâmplat în Marea Britanie. Primul, după cum a subliniat Wolfgang Munchau în Financial Times, este că bătălia din Marea Britanie pentru aderarea la UE s-a pierdut cu mult înainte de a fi luptată. Începând cu anii 1990, liderii şi mijloa­cele de informare în masă au descris UE ca o birocraţie înăbuşitoare obsedată de extinderea propriei puteri.

Din păcate, tendinţe similare sunt vizibile în prezent în alte ţări de bază ale UE. În Franţa, 56% dintre cetăţeni - la fel de mulţi ca în Marea Britanie - tind să "nu aibă încredere" în UE. Alegătorii din clasa muncitoare sunt deosebit de negativi. În Germania, încrederea în UE este mai puternică, dar politicile Băncii Centrale Europene sunt atacate. Ani de zile, poveşti de groază au circulat despre transferuri ascunse în Sud. Cel mai bine vândut tabloid din Germania, acum, susţine că economiştii germani au pierdut 120 de miliarde de euro (132 miliarde de dolari) în timpul mandatului fostului preşedinte al BCE, Mario Draghi (sau "contele Draghila", aşa cum l-au numit redactorii). Mulţi politicieni, ca şi omologii lor britanici, consideră că este mai uşor să se orienteze către astfel de percepţii decât să se opună.

În acelaşi timp, UE trebuie să ţină cont de nevoile statelor membre, într-o manieră mai alarmantă. Atunci când premierul Regatului Unit al Marii Britanii, David Cameron, a căutat o stopare temporară a imigranţilor din Europa Centrală şi de Est, ideal era să ţină cineva cont de cererea lui. Şi după ce UE a început negocierile Brexit cu succesoarea lui Cameron, Theresa May, înţelept ar fi fost să se ţină cont de apelurile sale pentru un aranjament "personalizat" în ceea ce priveşte Marea Britanie. Începând cu referendumul Brexit din iunie 2016, UE27 a fost unită surprinzător, în mod remarcabil de consistentă şi, în mod uimitor, a unei strategii. Poziţia de neschimbat a UE27 a fost motivată nu atât de dorinţa de a limita daunele reciproce, ci mai degrabă de teama că orice înmuiere în negocierile cu Regatul Unit ar putea duce la o fragmentare suplimentară. Puterea lor aparentă ascundea slăbiciunea internă, susţin analiştii Zerohedge.

Priorităţile UE ar trebui să fie în continuare menţinerea cooperării reciproce avantajoase şi evitarea pericolului ca Marea Britanie să urmărească o strategie agresivă de concurenţă. Iniţiativele comune de apărare care implică Regatul Unit şi partenerii continentali vor supravieţui cel mai probabil, cooperarea în cadrul sistemului multilateral va continua aproape cu siguranţă, iar proiectele ad-hoc vor înflori probabil. Dar marea victimă a Brexitului riscă să fie integrarea economică în condiţiile unei piaţe unice europene reglementate.

Marea Britanie este un important exportator de servicii bancare, asigurări, contabilitate, comunicare şi servicii profesionale, jumătate dintre acestea merg în UE. Mai mult, majoritatea acestor servicii sunt reglementate.

Dacă sloganul iniţiatorilor Brexit "preia controlul" înseamnă ceva, aceasta presupune înlocuirea legilor britanice cu legislaţia UE. În ziua următoare Brexit, regimul de reglementare al Marii Britanii va fi identic cu cel al partenerilor comerciali ai UE, deoarece proiectul de lege privind abrogarea Regatului Unit a integrat legile UE în legislaţia internă. Dar, pe măsură ce Parlamentul Regatului Unit modifică treptat aceste legi, iar UE introduce noi legi proprii, cele două sisteme juridice vor începe să intre în contradicţie. Întrebarea este: cât de departe pot ajunge fără a pune în pericol legăturile economice şi a distruge prosperitatea?

• Două ipoteze

Prima este că Marea Britanie adoptă legi care diferă de cele din UE, dar se bazează pe aceleaşi principii de bază. De exemplu, pot exista modalităţi diferite de a garanta că contractele de asigurare oferă acelaşi grad de protecţie a consumatorilor sau de a respecta standardele. În acest caz, legile naţionale ale Regatului Unit ar include diferite abordări în ceea ce priveşte reglementarea şi totuşi ar crea doar obstacole limitate în calea comerţului cu servicii.

A doua ipoteză este însă ca Marea Britanie să încerce să reducă legislaţia UE. În acest scenariu - denumit adesea "Singapore-upon-Thames" sau "no deal" - Marea Britanie ar impune standarde mai puţin stricte pentru stabilitatea financiară, ar fi mai permisivă în ceea ce priveşte protecţia datelor şi, poate, şi-ar relaxa legile muncii, în speranţa de a atrage mai mulţi investitori şi de a vinde servicii mai ieftine. O astfel de mişcare ar fi considerată, pe bună dreptate, necooperantă de către partenerii europeni ai Regatului Unit şi ar duce la reducerea accesului pe piaţă al exportatorilor britanice de servicii (majoritatea furnizând în prezent clienţilor lor continentali direct de la baza lor din Marea Britanie).