Băncile centrale au inventat o nouă ameninţare pentru a-şi extinde puterea

Încălzirea globală este un "dezastru" mult prea convenabil pentru clasa de paraziţi elitişti care doresc să ne salveze de la pieire şi ar fi fost "iresponsabil" ca băncile centrale să nu-i folosească la maxim capacitatea sa de răspândire a terorii în rândul populaţiei, mai ales că astfel îşi extind puterea exercitată fără scrupule şi aproape fără niciun fel de responsabilitate.

Cadrul formal de "colaborare" în reprezintă Network of Central Banks and Supervisors for Greening the Financial System (NGFS), iar misiunea declarată a organizaţiei este "dezvoltarea celor mai bune practici de management al riscului climatic pentru sectorul financiar şi mobilizarea finanţelor pentru tranziţia către o economie sustenabilă". Banca Naţională a României a devenit membru al NGFS în septembrie 2020.

Această "extindere" cu de la sine putere a atribuţiilor băncilor centrale pentru realizarea unei "tranziţii către o economie sustenabilă" a ridicat, din păcate, prea puţine semne de întrebare, iar criticile îşi găsesc foarte greu loc în presa financiară internaţională.

O astfel de situaţie este cel puţin regretabilă, mai ales în condiţiile în care marile bănci centrale au arătat, în special în ultimul deceniu, că nu pot asigura caracterul sustenabil nici măcar pentru o economie "clasică", în care nu se acordă o atenţie specială riscurilor climatice.

Acesta este contextul în care un profesor reputat din Statele Unite, John H. Cochrane, a scris un articol pentru Project Syndicate, "The Fallacy of Climate Financial Risk", în urma dezbaterilor din cadrul unei conferinţe organizate în iulie 2021 de NBER (National Bureau of Economic Research).

"Ideea conform căreia schimbările climatice reprezintă o ameninţare la adresa sistemului financiar este absurdă", începe articolul profesorului de la Hoover Institution din cadrul Universităţii Stanford, unde se subliniază că "încercarea de a forţa introducerea unor noi reglementări financiare are prea puţin de a face cu riscul, fiind vorba despre o agendă politică".

În opina profesorului Cochrane, "noile reglementări financiare sunt utilizate pentru a introduce prin contrabandă politici climatice care altfel ar fi respinse ca ineficiente sau nepopulare".

Unul dintre scopurile acestor aşa-numite "politici climatice" este prevenirea scăderii valorii activelor financiare, adică a unor potenţiale pierderi pentru marile bănci sau fonduri de investiţii internaţionale, precum şi pentru importanţi investitori individuali.

"Dacă instituţiile de reglementare sunt îngrijorate în mod egal de riscurile care pot ameninţa sistemul financiar, atunci lista ar trebui să includă războaiele, pandemiile, atacurile cibernetice, crizele datoriilor suverane sau chiar impactul asteroizilor", mai scrie profesorul american.

Cochrane susţine apoi că "ar putea fi mai plauzibil riscul generat de reglementărilor privind schimbările climatice decât riscul climatic", deoarece "instituţiile de reglementare se pot dovedi incompetente şi pot crea probleme la nivelul economiilor, care se pot concretiza în crize sistemice".

"Singura cale logică de protejare a sistemului financiar este majorarea dramatică a capitalului, iar astfel va exista protecţie împotriva oricărui risc", accentuează profesorul Cochrane, care afirmă că "măsurarea riscului şi reglementarea tehnocratică a investiţiilor din punct de vedere al aspectelor climatice nu pot asigura, prin definiţie, protecţie împotriva unor necunoscute pe care nu le cunoaştem sau a punctelor de inflexiune care nu sunt modelate".

În articol este oferită şi o lecţie de istorie, conform căreia "în istoria tranziţiilor tehnologice, problemele financiare nu au venit niciodată de la industriile aflate în declin".

"Prăbuşirea bursieră din 1929 nu a fost determinată de scăderea cererii pentru trăsuri, au fost industriile noi - radio, filme, automobile - care au intrat în colaps", mai scrie profesorul Cochrane, iar "prăbuşirea bursieră din 2000 nu a fost determinată de pierderile înregistrate de producătorii de maşini de scris, film sau telegraf, ci de companiile din sectorul tehnologiilor noi".

Apoi profesorul american face o afirmaţie simplă, de bun simţ, dar care pare dincolo de capacitatea de înţelegere a băncilor centrale: "stabilitatea financiară nu înseamnă că niciun investitor nu va pierde niciodată bani".

După ce mai subliniază că "reglementarea riscurilor financiare climatice este un răspuns în căutarea unei întrebări", profesorul Cochrane arată că unul dintre cele mai mari pericole financiare este "bula speculativă verde, alimentată de subvenţii guvernamentale şi încurajată de băncile centrale".

Înainte de a continua marşul accelerat către asumarea unor noi puteri discreţionare de către băncile centrale, atât guvernele cât şi băncile centrale ar trebuie să ţină seama de un avertismentul profesorului John Cochrane.

În concluzia articolului se subliniază că politicile de combatere a schimbărilor climatice includ directive de finanţarea preferenţială a unor sectoare alternative fără analize privind costurile şi beneficiile, iar riscul climatic este "amintit repetat până când oamenii îl vor crede, astfel încât să fie forţată introducerea politicilor climatice în mandatele limitate ale instituţiilor de reglementare financiară".

Mai mult, "reglementarea financiară a riscurilor climatice nu va face decât să politizeze şi mai mult băncile centrale şi va distruge independenţa lor preţioasă, în timp ce va forţa companiile financiare să producă estimări fictive şi absurde ale riscurilor climatice".

Nu trebuie să uităm nici faptul că băncile centrale nu sunt deloc pregătite pentru a evalua un eventual cadru de modelare al riscurilor climatice, deoarece se pare că le lipseşte complet expertiza în ceea ce priveşte sistemele complexe.

În aceste condiţii, este deosebit de periculoasă oferirea unor puteri şi mai mari de aşa-zisă "reglementare" băncilor centrale, mai ales că puterea lor este deja exorbitantă, conform unei analize recente a lui Patrick Artus, fost economist-şef al băncii de investiţii Natixis.

După ce subliniază că politicile monetare din ultimii 10 ani au permis guvernelor să aplice politici fiscale expansioniste şi au determinat creşterea preţurilor activelor financiare, economistul francez arată că "un semnal cât de mic din partea băncilor centrale că vor renunţa la aceste politici are un efect major asupra pieţelor financiare şi a perspectivelor economice".

"Este rezonabil acest lucru şi putem accepta o situaţie în care nişte cuvinte alese greşit pot determina mişcări drastice ale pieţelor?", întreabă Artus, care afirmă apoi că "această putere exorbitantă a băncilor centrale este problematică".

Patrick Artus mai întreabă, mai mult ca sigur retoric, dacă "puterea exorbitantă a băncilor centrale, care nici măcar nu este sub control parlamentar, este acceptabilă".

Ar putea fi acceptabilă, dar nu într-o democraţie, cel puţin aşa cum este ea definită în Occident. Lordul Acton spunea, în secolul al XIX-lea, că "puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut". Acesta este stadiul în care au ajuns băncile centrale.

De ce este acceptată atunci această putere exorbitantă? Deoarece politicienii au devenit dependenţi de costurile de finanţare artificiale şi de tiparniţă pentru a menţine aparenţa solvabilităţii guvernamentale, pe fondul unor promisiuni electorale tot mai iresponsabile. Un "beneficiu" suplimentar este şi "externalizarea" deciziilor nepopulare pentru a distrage atenţia electoratului.

Acum se pregăteşte şi folosirea din plin a "crizei climatice" pentru acelaşi scop, inclusiv acoperirea tuturor "urmelor" care ar conduce la cei responsabili pentru politicile monetare dezastruoase din ultimele decenii.

Dar oare se mai poate face "resetarea" acestui sistem complex fără o "formatare" integrală?